”Juniper. Fetița născută prea devreme”, de Kelley și Thomas French
Editura Publica, Colecția Narator, București, 2017
Traducere din engleză și note de Iulia Bertea
Cartea soților French este impresionantă și cred că ar trebui citită de părinții de pretutindeni, deși este necesară o inimă puternică, pentru că tragismul și suferința sunt prezente la fiecare pagină. Scrisă în tandem, fiecare capitol fiind concepția unuia dintre cei doi, Kelley și Thomas, ea urmărește felul în care s-a format ideea, s-a petrecut concepția și nașterea, s-au zbătut pentru viața, în primele luni, micuței Juniper, ”fetița născută prea devreme”.
Juniper French s-a născut după doar 23 de săptămâni și 6 zile de sarcină, mai mult forțat pentru că mama ei a căzut cu bicicleta în acea zi și a fost lovită, din greșeală, de bucurie, de câinele familiei direct în abdoment. La acea vârstă a embrionului, pentru majoritatea medicilor neonatologi, copilul este considerat neviabil și este lăsat să moară încet, deces care survine la câteva ore sau maxim zile de la naștere. Nu se încearcă mijloace specifice de asigurare a supraviețuirii, pentru că bebelușul încă nu are formate bine toate organele interne, pielea îi este transparentă, este orb. Într-un spital obișnuit, o naștere atât de devreme duce inevitabil la pierderea copilului:
”A venit pe lume la granița dintre ce este posibil și ce este corect, pe tărâmul umbrit dintre viață și moarte, sfidare și speranță. Ochii erau închiși, lipiți. Oasele craniului erau formate doar pe jumătate și, din acest motiv, capul era mai degrabă moale decât solid. Pielea era atât de transparentă încât îi puteam vedea inima pulsându-i ca un pumn încleștat.” (pag. 17)
De altfel, nici medicii care au tratat-o la început pe Juniper nu i-au acordat prea multe șanse de supraviețuire, dar asta nu înseamnă că nu au făcut totul ca să trăiască. Plecăciunile părinților, dar și ale cititorilor pornesc, firesc, spre medicii, asistenții, ajutoarele de la Spitalul de Pediatrie All Children din St. Petersburg, Florida, care i-au ajutat cu instrumentele medicale specifice, dar și cu vorba bună, cu ajutorul psihologic și sentimental, pe cei doi părinți, Kelley și Thomas, care și-au dorit cu disperare o fetiță. Ea era la primul copil, el era cu peste un deceniu mai în vârstă, cu doi băieți deja la facultate, așa că, după o relație sentimentală destul de complicată, au reușit, nu ușor, chiar complicat și dificil, să rămână însărcinată cu o minunăție de fată.
Numai că nașterea a survenit prea devreme, iar probabilitățile de a muri erau extrem de ridicate. De altfel, aflăm din volum că probabilitatea să moară în pofida tuturor eforturilor era de peste 50%, probabilitatea să moară sau să aibă dizabilități grave de 68%, probabilitatea să moară sau să aibă dizabilități moderate de 80%. Așadar, doar 20% șanse de supraviețuire și de o viață sănătoasă după aceea. Împreună, medicii și părinții, asistentele și apropiații o salvează pe ”fetița născută prea devreme”, atât prin mijloace medicale (operații peste operații, tuburi, ventilatoare enorme, aparatură medicală sofisticată), cât și prin dragostea, afecțiunea și sacrificiul lor. Până la urmă, cartea nu este doar despre copilă, ci și despre părinți, despre felul în care s-au transformat și și-au transformat viețile și obișnuințele, pentru a petrece zile, săptămâni, ore în șir în spital, au învățat uzanțele și termenii medicale, au întreținut o relație de lungă durată cu personalul medical. Nu totul este roz, după cum nu totul este gri sau negru, au existat atât momente fericite și memorabile (primul zâmbet, asistența care îi pregătea fetiței diferite costumații croite manual etc.), dar și momente în care moartea părea iminentă:
”Sam, încă bolnav de bronșită, nu apucase s-o vadă pe Junebug. Dacă ar fi murit atunci, nu și-ar fi cunoscut niciodată fratele, iar el nu ar fi simțit niciodată cum îl strânge de deget, ca un samurai. În curând avea să vină Ziua Mamei, iar noi urma să o petrecem la mormântul fiicei noastre. Junebug nu avea s-o cunoască pe Muppet și s-o îmbrățișeze. Nu avea să vadă niciodată camera ei de acasă, pe care Kelley o amenajase atât de frumos, în care pusese un covoraș portocaliu, cu o maimuță, și rafturi care stăteau să cadă de la atâtea cărți cu poze. Avea să vină Halloween, dar fără ca ea să se deghizeze în gărgăriță sau să plece la colindat după bomboane. De Crăciun nu avea să vadă luminițele din brad.” (pag. 209)
Până la urmă, Juniper a supraviețuit și trăiește sănătoasă alături de părinții săi, iar câteva imagini foarte sugestive cu această ”aventură” plină de suferință, dar și de speranță, puteți descoperi pe site-ul oficial, Juniperbook.com. Supraviețuirea ei a fost o chestiune de timp, dar în același timp factori importanți au fost și educația solidă și existența în apropiere a ambilor părinți. Poate că supraviețuirea i-a fost asigurată de sacrificiul mamei, care stătea zile întregi acasă pentru a-și mulge câțiva mililitri de lapte sau de cărțile cu Harry Potter pe care i le citea tatăl său, lângă incubator. Indiferent de adevărata cauză a supraviețuirii, poate că aceasta nici nu e importantă, ci felul în care s-a terminat povestea, cu bine.
