„Ora fermecată”, de Meghan Cox Gurdon
Editura Humanitas, Colecţia Humanitas Parenting, Bucureşti, 2022
Traducere din engleză de Andreea Călin
Timpul pe care îl petrecem citind cu voce tare nu seamănă cu nimic altceva. O alchimie miraculoasă are loc atunci când o persoană îi citeşte alteia (…). Când le citim altora, le artătăm că ei contează pentru noi, că vrem să prelungim timpul, atenţia şi energia ca să le aducem ceva bun (pp. 11 şi 194)
De când mă știu, am fost o mare iubitoare de povești. Și ca în orice poveste, călătoria mea printre cuvintele purtătoare de magie şi înţelepciune a prins contur cu un tot atât de tainic A fost odată.
La început, mă bucuram din plin de orice minut în care părinții și bunicii deschideau cufărul fermecat al basmelor și legendelor pe care mi le istoriseau sau mi le citeau, cunoscători fiind ai acelor semne mari și mici cărora nu le descoperisem, încă, înțelesurile.
Puțin mai târziu, ascultătorul fidel a fost răsplătit cu o altă mare bucurie, aceea de a asculta poveștile preferate și de a descoperi și altele însoțit fiind pe drumul lor de vocile blânde ale unor actori talentaţi. Iar pe măsură ce fiecare cuvânt și fiecare imagine își găsea locul ei prin minte, o lume nouă părea că vrea să își deschidă porțile, preschimbându-mă pentru puțină vreme într-unul din acele personaje coborâte de pe tărâmul lor pentru a-mi însenina copilăria.
Anii au trecut, iar atunci când ascultătorul a devenit la rându-i cititor, un vis demult rătăcit printre peripețiile copilăriei tindea să se îndrepte spre lumină, ca un răspuns binevenit al timpului. Explorându-i misterioasele înțelesuri, am descoperit nu numai cele ce au fost odată poveștile copilăriei mele, dar și altele, tot atât de pline de vrajă. Ele m-au prins în mrejele lor pentru totdeauna, învățându-mă neîncetat cum să devin, la rândul meu, un mesager neobosit al poveștilor și un demn moștenitor al celor care mi-au deschis porțile spre tărâmul cuvintelor purtătoare de frumos.
Nu de puține ori, m-am întrebat dacă nu sunt poate prea mare pentru a-mi îngădui să las mintea să plutească printr-o altă lume, mult desprinsă de freamătul celei cotidiene. Și nu mică mi-a fost bucuria atunci când am înțeles că fiecare obiect sau om ce îmi iese înainte este înzestrat cu darul de a spune o poveste. Iar pentru a o asculta şi a mă bucura în tihnă de frumuseţea ei, nu trebuia decât să am răbdarea necesară pentru a redeveni un ascultător fidel, asemenea celui ce a fost odată copilul dornic de a călători pe tărâmul acelor fantezii numai bune pentru a-i adormi pe cei mici și a le reda celor deveniți deja mai mari șansa de a se trezi, pentru a privi lumea cu alți ochi, poate mai blânzi decât înainte.
Pe vremea când poveştile îmi încântau auzul, simțeam o nestăvilită dorință ca ele să nu se sfârșească prea repede, știind că doar așa mă voi putea bucura din plin de compania celor dragi. Iar pe măsură ce am învăţat să pătrund singură în tainele lor, simțeam că această bucurie creștea pe zi ce trece, în vreme ce drumul de la o carte la alta mă apropia parcă şi mai mult de acei cititori pe care îi port mereu în gând sau de care, deși nu i-am cunoscut niciodată, mă leagă tocmai această experiență a călătoriei printre cărți și cuvinte.
Dincolo de aceasta, de multe ori se întâmpla să vreau să îmi șoptesc sau chiar să citesc cu voce tare acele pasaje pe care nu le înțelegeam sau în care întrezăream o cale de mă apropia și mai mult de cei dragi, aflați departe. Iar atunci când realizam că trebuie să mă opresc, fiind singură în propria cameră sau înconjurată de alți oameni prinși în mrejele propriilor gânduri, vraja părea că vrea să se rupă, făcând loc unui noian de întrebări despre cum am putea retrăi timpurile poveștilor.
Ca un răspuns binevenit al vremurilor actuale, când fiecare secundă pare să graviteze haotic în jurul a fel de fel de întâmplări și imagini senzaționale, volumul Ora fermecată mi-a ieşit în cale pentru a-mi reaminti un adevăr ce poate că s-a rătăcit demult. Aşa se face că, deși trăim într-o epocă a neatenției și a multelor cuvinte spuse adesea la întâmplare, de dragul de a ne face auziți, este foarte important să avem puterea de a transforma măcar o oră din cele douăzeci și patru ale zilei într-un timp asemănător celui despre care știm că a fost plăsmuit sub semnul binelui purtător de iubire, frumusețe și înțelepciune.
Pentru a deveni călători spre tărâmul nemuritorului A fost odată nu presupune să avem cine ştie ce puteri magice dobândite prin mijloace care pe unii ne-ar putea speria sau scandaliza prin supranaturalul lor. Fără îndoială, ceea ce trebuie să avem cu adevărat la îndemână, ca trăitori într-o lume guvernată din ce în mai intens de norul cel greu și amenințător al unei epidemii de singurătate, este dragostea de a aduna în suflet toate acele acele vorbe frumoase și gânduri bune care, împletite în tainele poveștilor, vor răspândi în jurul nostru o lumină binefăcătoare.
Iar atunci când ne vom îngădui să gustăm măcar câteva picături din elixirul magic al celor ce s-au scris anume pentru a fi descifrate la momentul rânduit, vom deveni, fără îndoială, purtătorii unor chei preţioase. Pe măsură ce vom învăţa să le folosim, ne vom asemăna, cu siguranţă, acelor super-eroi despre citim adesea, reuşind să deschidem nu doar porţile încă ascunse ale lumii de astăzi, ci şi portalul greu al unui trecut pe care nu l-am trăit, dar căruia avem datoria de a-i reda dreptul la nemurire:
Omenirea a înflorit împărtăşind poveşti din cele mai vechi timpuri. Revigorând arta cititului cu voce tare, putem revendica o plăcere veche, care are uimitoarea capacitate de a ne aduce mai aproape unii de alţii (…)
Fiecare carte netezeşte calea către următoarea, deschizându-se către pajişti literare însorite unde, în timp, tinerii se vor întâlni cu texte frumoase, cu personaje şi scene care poate că au fost iubite, cunoscute şi rememorate de generaţii de mult dispărute (…)
Cu puţin noroc, copiii noştri vor ajunge să înţeleagă că oamenii din generaţiile trecute erau la fel de plini de viaţă, de inteligenţă, înţelepciuni şi promisiuni ca şi ei, şi mânaţi de aceleaşi dorinţe şi impulsuri înţelese doar pe jumătate; că acele suflete dispărute erau la fel de bune, de rele şi de indiferente ca oamenii de astăzi. Cei care au trăit înaintea noastră scriau poveşti şi compuneau cântece, construiau drumuri şi poduri, inventau şi creau şi se certau şi se luptau şi se sacrificau pentru tot felul de cauze. Oare n-ar trebui să le fim recunoscători? Nu am fi ajuns aici fără ei (pp. 57, 125, 164).
La un oarecare pol opus, se va afla, cu siguranţă, tendinţa unora dintre noi de a tresări şi poate chiar de a privi cu suspiciune toate acele dovezi în faţa cărora tinde să pălească orice urmă a acelor prejudecăţi care ne lăsau să credem că poveștile ce se doresc a fi citite cu voce tare au fost scrise numai și numai pentru copii.
Departe de a sfida cu aroganţă acest mit, acelaşi volum închinat unui timp pe care părinţii şi bunicii nu ar trebui să îl rateze ne pune înainte o serie de cercetări ştiinţifice. Împletite armonios cu fapte şi mărturii desprinse din acea realitate cotidiană mult prea plină de tehnologie şi de slalomuri printre secunde, ele ne demonstrează, printre altele, faptul că această nobilă şi relaxantă preocupare are un efect benefic asupra minţii umane. Citind cu voce tare sau ascultând poveşti, omului îi este îngăduit să evadeze în alte lumi, pentru ca la întoarcere să îşi îmbunătăţească relaţia cu sinele şi cu semenii, înzestraţi acum cu rolul de potențiali povestitori şi călăuzitori:
Peste tot pe unde există sau au existat oameni, a existat şi povestea. (…) Iar cea mai importantă cale de transmitere a moştenirii culturale, din generaţie în generaţie, era vocea umană. (…) Citind cu voce tare, luăm parte la una dintre cele mai vechi şi mai mari tradiţii ale omenirii. (…).
Actul de a citi împreună întăreşte legăturile dintre oameni, creează ordine şi conexiune, de parcă am fi nişte bucăţi de pânză ţesute împreună din fire făcute din poveşti. (…) Să stăm împreună, să citim împreună concentrâdu-ne pe aceeaşi poveste – sunt acte intime care ne leagă mai tare unii de alţii. Dacă apar probleme într-o relaţie sau dacă boala, dizabilitatea sau adolescenţa îngreunează comunicarea – dacă discuţiile ajung să fie o presiune prea mare –, o carte împărtăşită poate ridica moralul tuturor, aruncând o punte peste dificultatea iniţială (pp. 41-42, 64, 79).
Astfel, fie că ne îndeamnă să plonjăm în lumea tainică a imaginilor sau că ne redă șansa de a redescoperi un univers pe care îl credeam demult rătăcit printre umbrele timpului, mitul fascinant al lecturii cu voce tare îndeamnă adultul de astăzi să retrezească acele vremuri în care copilul de ieri putea să viseze fără de nici o grijă, purtat pe firul luminos al unei povești istorisite de un om mare, cu voce blândă.
Poate deloc întâmplător, păstrând reminscinţele unui basm iniţiatic veşnic viu, fiecare dintre cele nouă capitole ale cărţii ni se înfăţişează asemenea unor trepte pe care suntem invitaţi să poposim, şi chiar să zăbovim, cu răbdare. Şi numai atunci când tot acest drum va fi fost străbătut şi pus la loc de mare cinste într-un colț al inimii, vom înțelege, cu siguranță, că nu suntem niciodată suficient de mari pentru a asculta cu nesaț povestirile istorisite de ceilalți sau pentru a răspunde la chemările inocente ale celor care, mici sau mari, se unesc, dincolo de timpuri și spații, în slujba poveștilor aducătoare de liniște și speranță:
Când asculţi o poveste, participi la realizarea ei. (…) Când citim cu voce tare, îi familiarizăm pe copii cu cărţile ca artefacte, ca obiecte preţioase, ca receptacule de minunăţii şi cunoaştere. (…)
Când citim cu voce tare din literatura trecutului – şi toată literatura aparţine trecutului – şi când împărtăşim tradiţii artistice, le oferim copiilor nu doar poveşti şi imagini de care să se bucure. Le sugerăm şi o fărâmă de modestie, corectând cu blândeţe tentaţia veşnică a tinereţii de a fi arogantă. (…)
Pentru adulţi, literatura împărtăşită prin voce devine o ocazie de a se întâlni, de forma prietenii şi de a se autodescoperi. Este un balsam pentru inimile singure şi o modalitate de evadare din medii în care libertatea – deopottrivă mentală şi fizică – e limitată. Oferă atât o conexiune în momentul prezent, cât şi, într-un mod profund, o legătură cu bogăţia vastă a experienţei umane (pp. 145, 165, 204).
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Surse imagini: https://www.libris.ro/, https://thecatholicassociation.org/, https://www.facebook.com/AlexandriaLibrariiValcea, https://www.meghancoxgurdon.com/)
