Principala Morengo de Mugur Grosu
Casa de Editura Max Blecher, București, 2021
Volumul Principala Morengo, semnat de Mugur Grosu, a ajuns la mine datorită lui Jovi Ene, care a vrut să îmi hrănească iubirea față de poezie, adăugând astfel colecției mele de volume de poezie altele cinci. Tot ce pot spune acum este că îmi pare rău că nu am citit acest volum de poezie înaintea volumului de proză 1994, unde l-am și descoperit pe Mugur Grosu, spun asta pentru că am convingerea că aș fi înțeles altfel acea carte.
Mugur Grosu propune și aici o formulă artistică hibridă, în care îmbină poezia cu imaginea. Cartea funcționează ca un obiect estetic unitar, în care poezia nu este un simplu suport pentru imagine, iar imaginea nu ilustrează decorativ textul, ci ambele participă la construcția sensului. Această relație generează un tip de lectură stratificată, în care cititorul este invitat să oscileze între cuvânt și formă vizuală, între expresia lingvistică și cea simbolică.
Poezia lui Mugur Grosu se caracterizează prin claritate, naturalețe și o aparentă simplitate care ascunde un control atent al discursului. Limbajul este accesibil, dar nu lipsit de rafinament, iar expresia lirică evită emfaza și sentimentalismul facil. Poetul mizează pe o dicțiune limpede, pe fraze scurte sau medii, bine articulate, care creează un ritm interior constant. Stilul este confesiv fără a deveni exhibiționist, reflexiv fără a cădea în abstractizare excesivă. Această echilibrare conferă poeziei o coerență stilistică și o autenticitate care susțin întregul volum.
„primul film pe care mi-l amintesc a fost/ și prima noapte de insomnie, la televizorul alb-negru, cu lămpi,/ era un film de război cu Ecaterina Teodoroiu,/ pe numele ei adevărat Cătălina/ și îmi plăcea de fata aia, țineam cu ea,/ m-a durut și pe mine când s-a rănit la picioare,/ dar când a murit n-am știut/ ce-aș putea să fac,/ așa că toată noaptea am stat cu ochii deschiși/ pe-ntuneric și m-am gândit:/ cum e când cineva nu mai e, ce mai e (…)” cătălina și poezia, p. 55
La nivelul sensurilor apreciez că avem de-a face cu o poetică a iubirii ca mod de raportare la lume. Iubirea nu apare ca temă izolată sau ca pretext liric, ci ca principiu ordonator al experienței. Prin ea, realitatea cotidiană este resemnificată, iar lucrurile mărunte capătă o densitate afectivă neașteptată. Poetul reușește să transforme banalul într-un spațiu cald al regăsirii de sine, fără a recurge la idealizare sau clișeu. Emoția este filtrată prin reflecție:
„au venit furnicile,/ una, două, n-ar fi fost necaz,/ dar părea o invazie (…)/ până când una mi-a mișunat pe mână// chiar când îi dădeam jos chiloții iubitei/ erau necesare măsuri/ dar masacrul era exclus/ (…) mi-am amintit că asta venea/ de foarte departe,/ de la altă invazie,/ când iubeam altă fată,/ care m-a certat rău/ când m-a văzut masacrându-le/ întâi am râs,/ dar se lupta pentru fiecare furnică// lua cu grijĂ fiecare furnică – aștepta să i se uRce/ pe mână/ și-o scutura pe fereastră/ (…) din toată dragostea aia uite ce a rămas: aștept furnicile să mi se urce pe mână/ și le scutur pe geam/ nu sunt un om mai bun/ dar dragostea a făcut lucruri bune/ în mine.” invazia, pp. 67 – 69
Un element distinctiv al volumului îl reprezintă simbolismul baloanelor care apar recurent în desenele grafice. Aceste baloane pot fi văzute ca forme ale gândului, ale cuvântului nespus sau ale emoției suspendate. Mă gândesc că sugerează fragilitatea comunicării, dar și nevoia de a exterioriza trăirea. Nu sunt încărcate cu mesaj explicit, ci funcționează ca spații ale potențialului, ale sensului aflat în așteptare. Prin această ambiguitate, ele intră în dialog cu poezia, completând ceea ce textul lasă intenționat deschis.
„de fapt, omul e singurul spațiu/ în care merită să călătorești, iar poezia/ ne-ajută să locuim un pic în alți oameni” insula, p. 97
„când iubești e ca-ntr-un joc din ăla sângeros/ de calculator// când din senin vezi în dreptul scorului că ți-a mai/ apărut o inimă/ și știi că ai primit o viață.” când iubești, p. 65
Simbolismul culorilor joacă un rol esențial în sensul pe care îl creează poezia din întregul volum. Cartea este structurată în trei părți distincte, fiecare purtând numele unei culori sau non-culoare: galben, roșu și negru. Această compartimentare nu este una arbitrară, ci marchează etape diferite ale trăirii și ale maturizării afective. Culorile nu au doar o funcție estetică, ci una semantică și afectivă. Ele marchează stări, etape ale memoriei, intensități emoționale. Culoarea devine un limbaj paralel, care susține și amplifică discursul poetic, cromatica volumului contribuie decisiv la construirea atmosferei și a sensului.
Urmărim o versificare a unei evoluții existențiale care pornește din copilărie și ajunge la maturitate. Copilăria este evocată ca spațiu al sensibilității originare, al descoperirii lumii și al primelor emoții intense. Maturitatea aduce o formă de asumare și de înțelegere a propriei identități, inclusiv a identității artistice. Această trecere nu este formulată explicit, ci se conturează prin acumularea de imagini, stări și reflecții. Descoperirea artistului din sine este strâns legată de capacitatea de a iubi și de a transforma experiența afectivă în expresie creatoare.
Relația dintre poezie și desen este una de complementaritate, desenele nu explică poemele și nici poemele nu traduc imaginea, ci fiecare își păstrează autonomia expresivă. Împreună, ele creează un spațiu de sens deschis, în care cititorul este invitat să participe activ. Volumul poate fi citit atât ca o carte de poezie, cât și ca un jurnal vizual al emoției și al devenirii interioare.
Principala Morengo reușește să apropie cititorul de poezie și de ideea de iubire, lectura volumului capătă o dimensiune suplimentară dacă este raportată la aparițiile anterioare ale autorului. Mugur Grosu nu impune interpretări și nu revendică un mesaj definitiv, ci propune o experiență estetică bazată pe recunoaștere, empatie și reflecție. În contextul poeziei contemporane, volumul se remarcă prin sinceritate, coerență și prin modul inteligent în care integrează arta vizuală în discursul liric.
