”Însemnări de pe o insulă mică. O călătorie prin Marea Britanie”, de Bill Bryson
Editura Polirom, Colecția Hexagon. Cartea de călătorie, Iași, 2017
Traducere și note de Anacoana Mîndrilă-Sonetto
Am scris de atâtea ori aici despre Bill Bryson, încât nu știu ce aș mai putea adăuga nou despre el și despre felul în care scrie: este un povestitor desăvârșit, un scriitor care mânuiește grozav cuvintele și le însoțește cu o doză inconfundabilă de amuzament, care ”prinde” orice cititor în menghină și îi caută apoi neîncetat cărțile. Cea mai recentă traducere românească este ”Însemnări de pe o insulă mică”, carte publicată inițial în 1995, și în care autorul nostru decide să mai facă o călătorie completă în țara sa adoptivă, Marea Britanie, înainte de a se reloca, după 20 de ani, în America natală.
Călătoria se dorește a fi completă, cuprinzând toate țările marii insule din Marea Britanie (Anglia, Țara Galilor și Scoția), devenită în titlul cărții ”mica insulă”, și rezumându-se, pe cât se poate, la transportul în comun. Așa că îl vedem pe Bill Bryson luând trenul, autobuzul, taxiul pe o rută pe care aș menționa doar câteva orașe mai cunoscute: Dover, Windsor, Exeter, Oxford, Cambridge, Leeds, Manchester, Wigan, Liverpool, Blackpool, Morecambe, Newcastle, Edinburgh, Aberdeen, Inverness, Glasgow și Settle. Iubitorii fotbalului britanic știu, desigur, toate aceste nume. Dar nu numai ei, cred că această carte a prins și/sau va prinde foarte bine la cei ce cunosc foarte bine Marea Britanie, fiind mai potrivită pentru britanici și cei care au fost de mai multe ori acolo, fiind împânzită de denumiri locale neobișnuit de ciudate și de direcții de mers, chiar și de mers al trenurilor.
În toate aceste locuri, Bill Bryson se oprește câteva zile pentru a le descoperi sau redescoperi, pentru a analiza felul în care se zbate economia locală, pentru a merge kilometri întregi pe jos spre obiectivele istorice sau culturale din jur și a ne înfățișa câteva amănunte despre schimbările petrecute de la ultima sa vizită sau despre modul în care este constituită comunitatea. Suntem într-o perioadă în care nu existau telefoane mobile și nici aplicații pentru închiriat mașini sau camere, așa că Bryson se bazează mai mult pe fler pentru a intra într-o pensiune sau într-un hotel, dar și pentru a comanda o mâncare la restaurant. Nu mereu este însă inspirat, prilej pentru noi să descoperim, râzând, camere insalubre sau mâncăruri tradiționale fără gust. Dar redescoperirea insulei rămâne pentru el o savoare:
”Ospătăriţa de la salonul de ceai mi-a spus „iubire”. Toate vânzătoarele din magazine îmi spuneau „iubire” şi majoritatea bărbaţilor îmi ziceau „amice”. Nu petrecusem nici douăsprezece ore acolo şi deja mă iubeau! Şi toată lumea mânca la fel ca mine. Asta era cu adevărat încântător. Ani la rând îmi exasperasem mama pentru că, stângaci fiind, refuzam politicos să mănânc în stilul american – iei furculiţa în mâna stângă ca să ţii alimentul cât îl tai, apoi o transferi în mâna dreaptă ca să duci mâncarea la gură. Procedura mi se părea ridicol de greoaie, dar aici găseam, brusc, o ţară întreagă care mânca aidoma mie. Şi conducea pe stânga! Eram în rai. Ziua nici nu ajunsese la jumătate şi eu ştiam că aici vreau să mă aflu.” (pag. 19)
De altfel, una dintre distincțiile care pot fi urmărite în această carte este cea de ”american” versus ”britanic”. Bill Bryson este un american care stătea de douăzeci de ani în Anglia, așa că se poate spune că se simte și una, și cealaltă. Își păstrează dozajul distinct necesar în multe situații, dar mărturisește deschis, ori de câte ori cineva îl întreabă, că este american, mai ales în cazurile în care englezii întâlniți îi critică fățiș pe americani. Atunci aruncă câte o expresie sarcastică amuzantă și pleacă îmbufnat, dar mulțumit. În același timp, din toată cartea răzbate o dragoste profundă pentru țara adoptivă, fiind impresionat de liniștea locurilor, de curățenie și de politețe, de bunătatea oamenilor și organizarea de care dă dovadă întreaga țară:
„Pe tot parcursul acestei călătorii aveam să trăiesc momente de panică mută la gândul de a părăsi vreodată această insuliţă intimă şi plăcută. La drept vorbind, călătoria asta a mea era o treabă melancolică – întrucâtva ca plimbatul pentru ultima oară printr-un cămin iubit. Realitatea e că-mi plăcea unde mă aflam. Îmi plăcea foarte mult. Ajungea un gest prietenos din partea unui vânzător de magazin sau un scaun lângă focul din cămin, într-o cârciumă de ţară, sau privelişti ca asta, ca să încep să-mi spun că fac o greşeală gravă, profund nechibzuită” (pag. 101)
Așadar, purtându-ne prin orașe mari și cunoscute, precum Glasgow sau Liverpool (Londra este evitată, de data asta), până la cătune izolate din Țara Galilor sau nordul Scoției, Bill Bryson imortalizează obiceiuri, mentalități, fețe plictisite sau prea sociale, orașe tipic britanice sau stricate ireversibil de șomaj sau asaltul turiștilor, dar și dragostea sa eternă pentru țara adoptivă. Totul cu un amuzament excelent, inspirat și care pică bine la început de an. Dar oare să mai fie Marea Britanie așa cum o descria el în 1995?:
„Realitatea e că rămâne cea mai bună ţară din lume pentru majoritatea lucrurilor – să trimiţi o scrisoare prin poştă, să faci o plimbare, să te uiţi la televizor, să cumperi o carte, să ieşi să bei ceva, să vizitezi un muzeu, să foloseşti serviciile bancare, să te rătăceşti, să ceri ajutor ori să stai pe un deal şi să admiri priveliştea ” (pag. 362-363)
