”Inima inimii”, de António Lobo Antunes
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2014
Selecție, traducere din portugheză, prefață și note de Dinu Flămând
Inima inimii este o colecție de cronici, scrise de către cel mai cunoscut scriitor portughez contemporan, António Lobo Antunes, născut în 1942 la Benfica. Este de formaţie medic psihiatru, urmând tradiţia familiei, dar în 1985 şi-a abandonat cariera medicală în favoarea scrisului. Lobo Antunes a exercitat efectiv meseria de psihiatru, întâi pe front, în Angola, iar în ultimii ani, până să renunţe definitiv la practica medicală, chiar în faimosul spital Miguel Bombarda, unde foştii colegi îi rezervă şi acum un birou dacă vrea să scrie în mediul care a inspirat multe dintre romanele sale. Despre abuzurile psihiatriei s-a exprimat mai cu seamă în romanele Memorie de elefant şi Cunoaşterea infernului.
Antunes are o operă de peste 30 de volume, dintre care peste 20 sunt construcţii romaneşti – extrem de complexe prin polifonie şi prin multitudinea de voci şi de situaţii suprapuse –, tradusă în serii aproape complete în numeroase ţări. Începând din 1998, a publicat până în prezent cinci volume de proze scurte, cronici, cum le-a denumit el însuşi, excepţionale „fotografii ale clipei“ developate din viaţă şi din imaginaţie.
Cronicile scrise de Antunes în perioada în care lucra la o revistă, pe parcursul pauzelor ce le lua de la scrierea romanelor sale ample, mi-au ajuns pur și simplu la inimă pentru că prin ele nu defilează doar Portugalia, așa cum afirmă Les Inrockuptibles, ci ele prezintă universalitatea mediocrității individului, precum și predispoziția sa pentru depresie. De asemenea, stilul diferit al lui Lobo Antunes a reprezentat o noutate pentru mine, care la început m-a speriat căci aveam tendința de a mă pierde în frazele lui lungi, fără virgule și punct, dar care m-au fermecat fără drept de apel în momentul în care ideile ce mă frământau de când mă știu se înșirau în fața ochilor mei, de parcă cineva mi-ar fi citit gândurile. Și atunci, inevitabilul s-a produs, iar eu m-am îndrăgostit de Lobo Antunes.
Cronicile autorului au un caracter personal și par a fi confesiuni, regrete și nostalgii, expuse în fața unor cititori pe care nici nu-i observă. Emoția, durerea, cinismul răbufnește din paginile cărții, iar faptul că fiecare cronică reprezintă un posibil roman face totul și mai interesant. Din paginile cronicilor reiese istoria unei vieți, dar și a unei națiuni, sau general vorbind, a unui individ oarecare. Copilăria plină de amintiri colorate și parcă înmiresmate se continuă cu ideea de cuplu și mariaj care pare să aibă mai multe coborâșuri decât suișuri, finalizate cu banalitatea omului și a vieții.
Compilația a preluat titlul uneia dintre cronici, Inima Inimii, căci aici autorul pare să-și expună a lui ars poetica: Romanul pe care visam eu să-l scriu trebuia să fie una dintre acele cărți unde, așa cum se întâmplă în stadiul ultim al înțelepciunii chineze, toate paginile ar deveni niște oglinzi: iar prin ele s-ar putea zări nu doar cititorul însuși și prezentul locuit de el ci, deopotrivă, trecutul și viitorul, visele, catastrofele, dorințele și amintirile noastre. Însă eu am fost marcată de gânduri mai simple și poate mai puțin importante precum cele expuse în Moartea mea: Eu vorbesc puțin. Vorbesc puțin iar de fiecare dată chiar și mai puțin. Se explică în primul rând întrucât eu sunt distrat și uit repede subiectul conversației iar apoi fiindcă oamenii nici nu așteaptă să le răspund ci doar să-i ascult, ceea ce este chiar ușor dacă deseori dau din cap și adaug Sigur că da. Idee finalizată în Sonetele pentru Cristos unde Lobo Antunes parcă îmi fură cuvintele și rostește lumii întregi: mi se ordonă să am tot felul de idei și opinii despre totul, ceea ce eu niciodată nu am avut. Iar afirmațiile continuă fără ca acestea să-și piardă din farmec pentru simplul fapt că ar putea să fie considerate niște declarații punctate cu liniuță de la capăt. Nu! Ideile sunt intercalate cu amintiri din bibliotecă, de pe Plaja Merilor, spitalul Miguel Bombarda, casa bunicilor, viața de cuplu, viața de tată, cea de scriitor. O avalanșă de gânduri ce dansează cu viața monotonă și lipsită de sens, dar nu de haz, a noastră, a tuturor. Antunes este bătrânul care stă pe bancă și observă trecătorii, durerile lor, mascate de banalități cărora le acordăm prea mult timp. Și mai există și cealaltă ipostază în care Antunes este geniul neînțeles ce nu poate accepta o viață normală de familie căci gândurile lui îl poartă spre o altă dimensiune, în care există întrebări dintre cele mai simple, precum: ce rost are? Iar unii dintre noi știu că dacă apare această întrebare, cauza e deja pierdută.
Antunes își continuă drumul printre cuvinte întrebându-se care e momentul în care devii om mare în Oameni mari, sau punctând faptul că toate cărțile din lume nu fac cât o noapte de dragoste, sau povestindu-ne despre destinul care își urmează cursul prin întâlnirea cu Barrigana în Angola sau introducându-ne în viața privată când vizita la muzeu a fost combătută cu o înghețată de vanilie savurată cu fiica sa. Ne mai vorbește autorul despre computere, despre structura fulgilor de nea sau despre iubirea din adolescență, ratată și resimțită chiar și la ani distanță.
Am simțit compilația aceasta de cronici ca pe o călătorie cu Antunes într-un timp al Portugaliei apuse, dar într-o lume a frământărilor prezente, atât de actuale încânt lecturarea lor produce spaimă. Ca atunci când te afli în fața unui vis împlinit la care nu mai sperai de mult timp.
