”În urmă nu mai e nimic”, de Cosmin Perța
Editura Polirom, Colecția Ego. Proză, Iași, 2015
Debutat ca poet, Cosmin Perţa (n. 1982) a trecut la proză odată cu micul roman fantasy Întîmplări la marginea lumii (2007), urmat de volumele Două povestiri (2010), Teofil şi Cîinele de lemn (2012), Vizita (2013) şi romanul În urmă nu mai e nimic (2015).
Am întors ultima pagină a cărții În urmă nu mai e nimic. Primul instinct a fost să reiau lectura, să aprofundez cuvintele pe care tocmai le storsesem de sevă, dar până la urmă am decis să iau o pauză, să răspund la întrebările ce apăruseră în mintea mea ca urmare a lecturii. Căci arta, spun unii, prinde viață atunci când opera artistului este trăită de către spectator.
Drumul parcurs de către protagonistul cărții până în momentul în care în urmă nu a mai rămas nimic, m-a găsit într-o stare în care am avut șansa să transform acel drum al formării în propriul meu drum, cel al descoperirii neliniștii ce mă roade de ceva timp. Așadar, am trăit arta lui Perța dintr-o perspectivă internă, introspectivă și esențialmente subiectivă. (A se vedea cartea ”Îndrăgostit de Tarkovski”, de Mihai Văcariu)
Intitulat roman de către autor, cartea În urmă nu mai e nimic prezintă drumul inițiatic al unui tânăr de 11 ani care, după moartea bunicului într-un decor pe cât de simplu, pe atât de emoționant (când capul desprins al bunicului s-a rostogolit pe pământ, zeci de vrăbiuțe care își făceau baia de praf s-au împrăștiat speriate care-ncotro.), și ulterior, după mutarea sa la oraș, împreună cu părinții, decide să plece în lume, fără preaviz. Asta se întâmpla la vârsta de 14 ani, când viața striga din toți porii, în el și în tinerele fete pe care le mai pândea din când în când, împreună cu alți colegi. Cartea poate fi privită foarte bine și drept o carte de povestiri, în care personajul se lovește de noi încercări sau își aduce aminte de întâmplările care l-au marcat în tinerețe. Ca în orice aventură, eroul are alături un însoțitor de drum, de data aceasta fata dracului fiind cel de-al doilea personaj, prezent aproape constant în mintea eroului, amintindu-i mereu de neputința și slăbiciunea omenească, de absurditatea unor concepte precum abstinența sau încrederea în Instituție. Instituția o consider o metaforă, fie că e vorba de Biserică sau de orice altă instituție în care omul s-ar putea afla. Ea reprezintă structura de care orice om are nevoie, dar care are două tăișuri: oferă stabilitate, dar în același timp și alienare.
Autodescoperirea personajului are loc într-o relație strânsă cu credința și îmbrățișarea acesteia o dată cu botezul, care are loc undeva în primul an după fuga de acasă. Cam tot pe atunci apare și fata dracului, de parcă inițierea oferită de către botez ar oferi conștientizarea dualității și ar da startul unui război ce se va purta constant în mintea omului. Iar câștigul nu este niciodată clar!
Inflexiunile mistico-religioase sunt cele care m-au atras cel mai mult la cartea lui Perța. Viziunea asupra aspectului religios, în termeni de credință și instituție, este plurivalentă și are capacitatea de a atinge aspectele sale stringente într-un stil simplu, natural, lipsit de critică și cu onestitate asupra minții complexe care ne joacă feste și care se joacă de altfel cu dorința individului de a fi bun, de a păstra aparențele și de a se încadra în normele impuse de societate. Toate acestea având loc în paralel cu întreg procesul de descoperire a sinelui, a corpului, a dorinței, plăcerii, a capacităților intelectuale.
Lupta, constantă a vieții oricărui individ, poate fi una materială, practică, vizibilă în lumea ce ne înconjoară, sau poate fi de altă natură, invizibilă ochilor străini, purtată în interior: poate fi mintea ce ne joacă feste sau poate fi lupta între bine și rău, între moralitate și dorință, între drac și Dumnezeu. Fie ce-o fi, concret e faptul că lupta există și că omul nu va fi în veci câștigător:
În urma noastră nu mai e nimic, dar nici înaintea noastră, numai sacii aceștia de spaime în care ne-am îmbrăcat și câinii care ne latră în capete fără încetare.
