În ţara norului alb (Im Land der weißen Wolke), de Sarah Lark
Editura Rao, Bucureşti, 2010
Traducere de Ildiko Schaffhauser
Şase sute nouăzeci şi opt de pagini.
Exagerat, aţi putea gândi. O pierdere de vreme; n-ajungi nici la sfert, că te saturi şi de efortul de-a da paginile. Să fie chiar aşa? Pentru mine, nici pe departe. Lectura romanului Christianei Gohl (cel dintâi publicat sub pseudonimul literar Sarah Lark) a durat, e drept, câteva zile, însă nu mi-am permis să citesc la foc continuu. Aş fi vrut. Ca niciodată, personajele şi acţiunea mi-au adus aminte de epoca de aur a pasiunii mele pentru lectură şi, mai ales, pentru aventura mediată de înşiruirile pasionante de cuvinte. Povestea celor două tinere femei care se îmbarcă într-o expediţie către de curând colonizata Noua Zeelandă m-a trimis în urmă cu cincisprezece ani. Atunci, pe plaiuri maramureşene, singura mea grijă era să termin la termen cele 5-10 cărţi împrumutate de la bibliotecă pe fişa bunicii. Călătoriile în timp şi spaţiu se realizau cu un simplu pocnet din degete sau, vorba cântecului, clipind. Ca şi acum, clipeam destul de des – acum, însă, magia necesită libertate, concentrare şi mult calm.
Christiana Gohl este de origine germană. S-a născut în 1958 şi a studiat istoria şi literatura. A început să publice romane centrate în jurul cailor, la finele anilor ’90. Ulterior, şi-a extins domeniul de ”activitate”, scriind până în prezent circa 15-16 romane, sub nu mai puţin de patru pseudonime. Sarah Lark este numele care s-a remarcat printr-o sagă maori: opt cărţi a căror acţiune se petrece pe teritoriul Noii Zeelande, în ţinuturi populate de aceşti băştinaşi fascinanţi. În ţara norului alb este prima carte a ”seriei”, care spune povestea a două tinere care fac parte din societatea de seamă a Londrei anului 1852, Gwyneira Silkham şi Helen Davenport.
Cea din urmă ia decizia traversării oceanului către Noua Zeelandă (un nou ţinut al făgăduinţei, la acea vreme), fermecată fiind de scrisorile unui gentilom-fermier în căutarea unei soţii potrivite. Cea dintâi, în schimb, se vede ”câştigată” la un joc de black-jack; în ciuda orgoliului rănit, acceptă călătoria visând la aventurile din cărţuliile cu piei-roşii şi pistolari, cu care se delecta pe ascuns în fiece clipă de respiro.
Cele aproape şapte sute de pagini prezintă istoria a trei generaţii, care se întinde pe parcursul a treizeci de ani (cu aproximaţie; nu sunt pasionată de cifre şi nu reţin niciodată anii, indiferent de semnificaţia lor istorică). Pentru mine, care nutresc o pasiune aproape palpabilă pentru cai, spaţii nelimitate, viaţa la fermă şi sădirea de rădăcini în emisfera australă, întâmplările celor două femei s-au dovedit atât antrenante, cât şi reconfortante. Fireşte, perspectiva din care este prezentată viaţa lor este puternic romanţată, cu toate că autoarea nu se fereşte de abordarea – chiar şi vagă – a unor teme mai dure, precum violul, violenţa conjugală (sau nu), abuzul sau homosexualitatea. Cu sau fără voie, m-am gândit la Pasărea spin; paralela Noua Zeelandă-Australia nu se limitează doar la apropierea geografică. Una dintre protagoniste este o roşcată temperamentală, descendenţele scoţiene şi irlandeze se amestecă printre obiceiurile maori, iar tema iubirii interzise, refuzate sau amânate este omniprezentă.
Aş califica romanul drept lectură uşoară, de vacanţă. Nu m-am ataşat de vreun personaj, întrucât tipologiile sunt foarte clar definite şi este practic imposibil să ai vreo surpriză, dacă beneficiezi de oarecare experienţă în atari teme. Totuşi, povestea dă o uşoară dependenţă, iar eu nu am înregistrat încă efecte secundare. Nu-mi rămâne decât să acord cărţii nota 7/10 şi să vă doresc relaxare deplină!
