”Zeppelinul piticului”, de Marian Ilea
Editura Paralela 45, Pitești, 2018
Guest post de Monica D. Cândea
Reunind cincisprezece narațiuni care surprind aceeași lume a nordului românesc cu care Marian Ilea ne-a familiarizat în proza sa anterioară, volumul Zeppelinul piticului este provocator și îmbietor la lectură, inclusiv prin felul grațios în care se prezintă grafic, ilustrat cu sugestivele desene ale lui Mihai Olos, bine acordate tematicii. Titlurile povestirilor evocă o lume multiculturală, a confluențelor etnice, unde existența este guvernată de legi nescrise,de simpatii și antipatii, care generează spiritul locurilor. Autorul caută să imortalizeze, prin scene semnificative, dar și prin limbaj, o lume amenințată cu dispariția, la borna dintre tradițional, evocând interbelicul, și lumea mileniului trei, sortită să trăiască în altă paradigmă. Marian Ilea pare să sublinieze că povestirea întemeiază lumea, deoarece în cadrul ei se cristalizează sensurile faptelor din perspectiva subiectului cunoscător.
Baba din drum e o revenire la problema proprietății, tipică realismului clasic. Limbajul neaoș, transcris cu un acut simț al oralității, face din această istorisire pusă pe seama unei femei din popor, dârză în fața istoriei, un document al epocii postdecembriste, privită cu acuitatea privirii căreia nu-i scapă implicațiile istoriei asupra destinului indivizilor. Drama pământului, cea care la începutul secolului XX a fost aptă să mai declanșeze răscoale, se transferă acum în sufletul oamenilor nevoiți să ia calea tribunalului pentru a-și redobândi proprietatea, abuziv confiscată de comuniști, de la străbunici.Pământurile înseamnă demnitate, dar și sens al vieții, credință și sacralitate. Deposedați de pământ, oamenii au fost supuși și altor abuzuri ale regimului comunist – deportarea la Canal sau muncile silnice, tipice obsedantului deceniu. Deși nici după noile legi democratice familia Ioanei Ștețco din Ieud nu primește câștig de cauză asupra proprietăților, lupta rămâne deschisă – urmașii babei din drum fiind însărcinați să o continue.
Din aceeași categorie a narațiunilor cu valoare documentară face parte și Republica Iza, amintind de republica de la Ploiești, pe care o tratase parodic I.L. Caragiale în Conu Leonida… sau în Boborul. Narată de Chindriș Ioan Adam,capul acestei mișcări politice zonale și naționaliste– fost secretar la primăria din Ieud, ajuns nonagenar, istorisirea are gravitatea jucată a discursului cronicăresc precum și garanția autenticității: „Am scris ca mărturie aceste evenimente care sunt toate realitate, trăite, nu auzite, văzute cu ochii, fiind și eu implicat în ele împreună cu consătenii mei care au luat și ei parte la ele”. Dezideratul este acela de a salva de uitare faptele incredibile de curaj, spiritul viu și frust al ieudenilor, urmași ai dacilor liberi, care nu se supun măsurilor politice abuzive.
Povestea vieții trecutului rapsodului Gherasin scrisă de el însuși în colaborare cu duhul sfânt, are un pur substrat teleologic., Aflat la vârsta senectuții, când își face bilanțul vieții, rapsodul din Ungureni constată că oricâte privilegii ar avea omul, chiar de a cânta viața „în crucile drumului”, nimic nu îl absolvă de dreapta judecată a Duhului Sfânt: „Hai suflete, la Iad ori la Rai, cum ai slujit așa ai”.Atuul său este acela că, oricâte neajunsuri l-ar fi bântuit nu-i pare rău de „viața trecutului” său, concepție care devine o formă de rezistență interioară în fața istoriei. Titlul are rezonanța unei istorii medievale, eroice sau cavalerești, dar povestea nu e departe de orice odisee prozaică a vieții ajunse în pragul sfârșitului.
Pianina albă a amiralului Belô Poteka e o altă povestire cu iz de documentar, căci destinul celui care narează e țesut firesc în plasa destinului familiei, dar și în cea a destinului colectiv, subordonat capriciilor istoriei. Gheorghe se proiectează epic, de la naștere până în prezent, sub semnul antitdestinului. Ceea ce i s-a prezis, nu s-a adeverit, adică, deși născut noaptea, el n-a rămas cel mai prostălău din neamul său, ci, dincontră, a izbutit să se realizeze în toate planurile vieții – „se spune în Baia Sprie că am pornit de foarte de jos și am ajuns foarte departe”, dar el conchide „Am fost ca viermele de hrean care-și vede de treabă în hreanul lui”. Peripețiile familiei, supraviețuitoare a regimului comunist și a unei deportări în Bărăgan, sunt încununate de acest descendent care a înțeles că trebuie să îți demonstrezi demnitatea atât din respect pentru bunica imortalizată sub chipul mamei (în cadrul monumentului comunist din parcul din Baia Mare), cât și pentru pianina albă, cumpărată pe un leu de la nevasta amiralului austriac, (care aprecia superlativ borcutul de la Lacul Albastru), pe care fiica Lydia o face să vibreze. În semn de triumf asupra vicisitudinilor vieții, tipografia lui Gheorghe e foarte eficientă în prezent, căci „culorile se îmbină după sunetele pe care le scoate pianina albă adusă de la Viena”. Iată triumful autenticității și al talentului autohton!
Nu același optimism traversează viziunea din ultima narațiune, Scrisoarea lui Sentslai Arpad către tatăl său Sentslai Adalbert (amintind, pe dos, de medievalele Învățături ale lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie), unde fiul se tranformă într-o instanță de judecată morală a tatălui grandoman care prin inconștiența și viciile lui a prejudiciat moral comunitatea în care a trăit. Promiscuitatea lumii tatălui este revoltătoare din perspectiva fiului, care se simte dezonorat și îi critică aspru pornirile animalice, precum și monstruozitatea lui sufletească. Construit ca o scrisoare, discursul este fragmentat prin reluarea formulei „Stimate tată Sentslai Adalbert”, care nu are nimic de-a face cu reverența, ci cu un antifrastic reproș, confirmat de încheierea brutală: „Fără stimă: Arpad”. Rechizitoriul fiului este un bun prilej pentru autor de a panorama lumea comunistă, din perspectiva relațiilor interumane și din cea a psihologiei abrutizante a indivizilor, mai ales a bărbaților, stăpânii absoluți.
În 112, prin cuplul Virgiliu și Virgilia, Marian Ilea pare să reia motivul androginic, și ne poartă pe urmele unor opere ca Divina comedie sau Scaunele lui Eugen Ionescu. Emanciparea femeii se traduce prin înțelepciunea dobândită de Virgilia în cercul de femei de la mănăstirea de lângă Baia Sprie, călăuzite de călugărul Halmaghi. Naratorul dă cuvântul personajului pentru a-și transmite mesajul: Virgilia îi ține soțului ei o prelegere despre Moarte și sensul Vieții, chiar în momentul premergător unui ”atac” care îl scoate pe tușa vieții. Misticismul femeii îi apare soțului ca o adevărată nebunie, iar teoriile despre sensul transcendent al existenței îl aduc la sufocare, stimulându-i setea terorifică de a dispărea. Dacă Virgiliu era un pragmatic specialist în domeniul funciar al județului Maramureș, Virgilia este o căutătoare de adevăruri spirituale, transcendente, depozitate în universul paradisiac al bibliotecii mănăstirii, menite să ducă la o reajustare a mentalității postdecembriste, prin lepădarea de sine.
Zeppelinul piticului aduce în prim-plan un scenariu existențial plasat la limita dintre aici și dincolo, dintre profan și transcendent, asemănător celui din 112. Absența unui sens existențial absolut conduce indivizii spre distrugere și moarte, fără a putea lăsa în urma lor altceva decât semne aparent fără valoare. Sofian, ologul, cel care supraviețuise optsprezece ani unei operații pe cord și își pierduse piciorul stâng de deasupra genunchiului datorită diabetului, se sinucide „de singurătate” aruncându-se sub tren, după ce, bâtând în ușa vecinei Eulalia, îi spune profetic „Merele de azi au coaja de badog” -emblemă a lumii desacralizate în care se scaldă personajele. Badogul (tinicheaua) este un substitut al aurului, din care sunt făcute merele din basm, amintind de fructul oprit din grădina Raiului. Rătăcirile în lumea infernală, degradată, a profanului, au însă ca destinație finală aceeași lume din care au căzut întâii oameni. Rămasă văduvă, Eulalia se refugiază în pictură, ca într-un univers „închis și frumos colorat, o lume care-și ajunge sieși”, așa cum apreciază pictorul „venit de la Baia Mare cu autobuzul”. Despre această închidere în sine a lumii, despre imposibilitatea comunicării și absurdul existențial este mesajul întregii narațiuni, ca de altfel al tuturor bucăților din volum. Zeppelinul planează ba deasupra cofetăriei, ba deasupra sicriului și a cimitirului unde va fi îngropat Sofian, ca o imagine reificată a Duhului care se purtase deasupra apelor, având la cârmă tocmai un ins grotesc din fauna orașului Baia Sprie, Piticul. Misiunea lui e una psihopompă, ca a miticului Charon: „Când sufletele nu părăsesc trupurile îngropate, trebuie să le înalți la cer cu Zeppelinul” –în virtutea căreia survolează toți morții din oraș. Organizată în șapte secvențe numerotate, narațiunea amintește de cele șapte zile ale facerii, iar finalul este o transpunere a apocalipticului în registrul mascaradei cotidiene – demonizat și limbut, „măscărici al Totalității”, piticul privește moartea, râzându-i în față.
Un suprapersonaj al povestirilor este Istoria, ca un spirit nevăzut al veacului, prezent în toate aspectele vieții, dar emanând din atemporalitatea mitică. Un titlu precum Poveste contemporană cu Zmeu și Cosânzeană oferă cititorului promisiunea unei bune parodii a basmului despre frumoasa și bestia. Formula inițială nu este eludată, dar temporalitatea este fixată cu precizie, anulând astfel nedeterminarea mitică a fantasticului, ba chiar introducându-ne în lumea din Baia Sprie, unde vedem în prim-plan un preot protestant, rămas văduv cu două fete. Amintind de biblicele surori ale lui Lazăr, Marta și Maria, sau de frații din parabola fiului risipitor, Marika și Eniko își trăiesc realitatea în funcție de măsura lor interioară. Iubind de mică lectura, Eniko își construiește viața în manieră bovarică, asumându-și feminitatea scandalos și îndoielnic, identificându-se pe rând fie cu Cosânzeana, fie cu Anna Karenina și împrumutând, în răspăr, ceva din pitorescul și din dramatismul acestor eroine. Spre deosebire de ea, Marika nu citește cărți dintr-un considerent foarte simplu: „se credea Marika, era Marika și dorea să rămână Marika”. Cititul devine un mod de evadare din cotidian, dar și de alienare a cititorului, care, pășind pe tărâmul instabil al fanteziei, trăiește în multiple lumi paralele.
Tărâmul râmelor se focalizează asupra periferiei sociale, asupra țiganilor, cu obiceiurile și superstițiile lor, subliniind intuiția și intelegența vicleană care îi ajută să își surmonteze condiția, să devină din culegători de râme, imigranți în Spania, speculând slăbiciunile oamenilor pentru un trai gras. Exitențele individuale sunt viermuitoare, dar pline de sevă, căci sunt ghidate după instincte aflate în stare pură.Provincia însăși, această lume subculturală, situată la limita civilizației, poate fi metaforic numită un tărâm al râmelor.Dumnezeul țiganilor pare a se ascunde în vocabula misterioasă MAKTUB (în arabă – „așa a fost scris”), Logos salvator, panaceu al tuturor problemelor și motiv de a nu te poticni niciodată: „Mergem înainte, că nu suntem raci! MAKTUB!”.
Triptic (Două femei) pare un alt fragment rupt din dramaturgia ionesciană. Cele două femei care dialoghează despre istoria unui triunghi amoros, în Parcul Regina Maria din Baia Mare,lângă statuia cu chipul înverzit de vopsea a lui Șandor Petöfi,descoperă că sunt chiar ele amantelealternative ale poetului romantic. Dialogul continuă fără ranchiună, în același registru al firescului absurd, care l-a asezonat perfect pe poetul secolului nouăsprezece într-o aventură sentimentală din anul 2016. Bonny & Erszebete o variație pe acceași temă a dialogului feminin despre viață și relații, tratând ironic, ba chiar sarcastic, cotidianul anost. Reprezentând două tipologii antitetice, tânăra șleampătă, cu efuziuni sentimentale, respectiv adulta cochetă, așezată la casa ei, cele două băiesprience, trăind iluzia fericirii și a posibilității de a se salva prin gândire pozitivă și vorbă blândă, sunt cetățene ale lumii (își beau în fiecare dimineață cafeaua pe tereasa „Le monde”). Sclavitutea modernă este adusă în discuție chiar deBonny, sclava perfectă,care se autoetichetează sugestiv „balena ucigașă, faină și optimistă”, spre satisfacția cochetei Erszebet, pregătită să-i gătească soțului o ciulama de curcan.
O întâlnire întâmplătoare devine prilej de regăsire a fericirii, la granița dintre prozaic și iluzie, pentru Mikigizi Yka și domnul Both (în schița cu același nume), care, ca în savuroasele cuplete tv din anii de aur, încep un schimb de replici în personalul Baia Mare – Jibou. Până la destinație, femeia și bărbatul epuizează în linii mari povestea vieții lor, ajungând și la profunda disertație despre singurătate, căreia domnul Both își propusese imaginar să îi dedice un muzeu într-o pădure din Detroit, și pe care doamna Yka o exorcizează prin dialog și prin promisiunea conviețuirii, dând uitării „cruzimea, ignoranța, întunericul”. Opoziția dintre psihologia feminină și cea masculină este evidentă în dialog. Preț de aproape două pagini bărbatul repetă, cu mici excepții, aceeași replică– „cine?”, creând un savuros comic situațional, dar și de limbaj. Mikigizi Yka, însă, expansivă, își povestește cu nonșalanță experiențele de viață, recentul divorț, forțând destăinurile domnului Both și apoi în final apropierea, proclamând că s-a îndrăgostit. Pragmatismul bărbatului (fost student la fagot, pasionat de jazz), de ocupație țiglar, este evident din răceala cu care comentează idealismul ei:mai mult decât îndrăgosteala contează gustul supei de mărar; mai amenințătoare decât fluturii din stomac sunt moliile în care se transformă pe urmă.
Zeppelinul piticului este o carte vie, care te poartă, asemeni unei camere de luat vederi, rol asumat de personajele care povestesc, ba în alveolele existențiale ale prezentului, cu lumea lui autentică, ipostaziată în provincia nordului, în care autorul însuși viețuiește, ba în alveolele trecutului apropiat, ale cărui tentacule mai ating prezentul, pentru a te lăsa să admiri spectacolul vieții, până la limita terifiantului, grotescului, absurdului sau fanteziei, să-l înțelegi, să-i deslușești dedesubturile, să îl valorizezi ca parte a imensului angrenaj care este viața, cu bunele și relele ei, ca o luptă permanentă pentru supraviețuire, ca un permanent du-te vino între început și sfârșit. Personajele viețuiesc în cavernele profanului material și moral, dar toate au înscrise în minte imperative morale pe care le încalcă cu savoare. Concludent este cazul lui Arpad care îi spune tatălui său: „Mie, un popă mi-a explicat că sensul vieții e să-ți iubești aproapele. L-am ascultat.// Ai grijă, tu nu ești aproapele meu”.
Autorul nu se dezice nici acum, după atâtea neobosite mostre de viață autohtonă, pe care le-a turnat în tiparul unui realism pe alocuri fantastic, mitic, simbolic, alegoric, de la principiile viziunii sale despre lume, literatură și lectură. Pentru a înțelege lumea trebuie să o pui în text. Totul este despre citit, totul este despre spunere/ scriere. Textul poate fi citit în mai multe sensuri și direcții, căci el semnifică atât pe orizontala poveștii, cu episoadele ei înlănțuite, cât și pe verticala experienței livrești a partenerilor la comunicarea literară. Îi țâșnesc sensurile prin toate găurile țesăturii narative, așa cum îi țâșnește apa lui Setilă și pe gură și pe nări și pe urechi. Cititorul trebuie să fie răbdător și abil, să se întrebe permanent atât asupra faptelor, cât și asupra cuvintelor, a numelor, a salturilor între palierele temporale, între convenținalul real și transcendentul care îl însoțeșete ca o aură.
Cu cine ne-am întâlnit în paginile Zeppelinului? Cu istoria de azi și de ieri (recenta istorie comunistă pe care o pierdem ușor din viul grai și o depozităm ca pe o fosilă în tomuri prăfuite), cu omul înfățișat de istorie sub diverse chipuri, tipologii, ipostaze ale creșterii sau ale degradării și cu o conștiință care unifică cioburile, le proiectează ca într-o lanternă proustiană și le scutură până la a da de un adevăr gol goluț – totul trece, memoria e singura care ne rămâne. Uneori ca și cititor poți obosi printre atâția alogeni care populează lumea asta în care tu însuți ai impresia că pășeșeti. Îți vine să abandonezi și să îi lași pe toți în plata autorului, dar ceva pare să te atragă să mergi mai departe spre deznodământul istorisirilor, de multe ori deconcertant și aluziv. Altă provocare. O dezlegi sau o lași să se digere într-un ungher al creierului,pentru mai târziu. Ai fost spectator. Nu e destul? Martor la prefacerea lumii ca într-un caleidoscop.
