”În livadă, rândunicile”, de Peter Hobbs
Editura Polirom, Colecţia Biblioteca Polirom. Proză XXI, Iași, 2012
Traducere din limba engleză de Mihaela Negrilă
Undeva pe dealurile Pakistanului, se petrece o dramă. O dramă care depăşeşte timpul şi timpurile, oamenii şi generaţiile. Timp de peste cincisprezece ani, un tânăr devenit brusc adult este arestat şi ţinut într-o închisoare de departe, fără să existe un motiv întemeiat şi fără judecată. Întoarcerea lui acasă, pentru a căuta ceea ce pierduse, nu este uşoară şi măreşte intensitatea dramei, vindecarea nefiind posibilă.
Cam acestea sunt coordonatele principale al celui de-al doilea roman al scriitorului britanic Peter Hobbs, după succesul reputat cu „The Short Day Dying”. Puţine personaje, dar esenţiale, un monolog al personajului principal, tânărul arestat după cutume şi din motive ancestrale din zona Pakistanului şi care se întoarce pe tărâmurile natale, în căutarea propriei familii şi în speranţa că iubirea ce a determinat arestarea sa poate fi reînviată. El personal nu a pierdut-o niciodată.
Ceea ce găseşte însă îi răscoleşte sufletul, nimic nu mai este la fel, părinţii şi surorile sale nu mai stau la casa de la care a plecat, livada familiei şade în părăsire, iar lumea nu îl mai recunoaşte: ”E cumplit să te întorci acasă după atâta amar de vreme şi să nu fii întâmpinat cu bucurie. M-am retras de acolo, înfrânt. Credeam că lumea nu voia să mă vadă. M-am gândit că nimeni nu-mi uitase nelegiuirile, că faptele de demult îşi păstrau încă puterea de a face din mine un paria.” Îl salvează, de pe un şanţ de pe marginea drumului, Abbas, care îşi asuma îngrijirea sa, recuperarea fizică şi psihică, ba chiar şi datoriei de a fi restituit societăţii din care fac parte.
Dar ce s-a întâmplat? Peste timp, ne povesteşte: îndrăgostit peste măsură de o fată de aceeaşi vârstă cu el, încearcă să se apropie de ea, deşi tatăl ei făcea parte din aristocraţia satului şi nicio mişcare nu trebuia făcută, conform tradiţiilor, până la căsătorie. Cu toate acestea, într-o noapte, profitând de nunta la care participau amândoi, în aceeaşi livadă a familiei, se petrece un act de iubire adolescentin, nevinovat, inocent, cu frumoasa Saba, dar în acelaşi timp, nepermis. Confruntarea dintre el şi tatăl fetei îl duce rapid la închisoare: „Fusesem băgat la închisoare nu pentru a fi pedepsit, ci pentru a fi uitat. Nu existase niciun proces, nicio judecată, şi poate că nu există niciun dosar, nicio dovadă scrisă. La zece ani după ce am intrat la închisoare, până şi gardienii erau alţii şi nu mai cunoşteam pe nimeni de pe vremea când sosisem acolo.”
Momentele din închisoare sunt cele mai cutremurătoare: tortură zilnică, închiderea într-un spaţiu aproape etanş, lanţuri la picioare fără excepţie, un miros insuportabil. Cine ajunge acolo, într-un spaţiu de dinaintea Evului Mediu european, în mod sigur va pleca un alt om, dacă va reuşi să plece vreodată: un om învins, fără sentimente şi fără dorinţi, îngenuncheat şi aplecat (şi la propriu, şi la figurat), cu un trup supus bolilor şi suferinţelor şi cu un suflet de multe ori dispărut: „Am stat în temniţă cincisprezece ani. Acum am douăzeci şi nouă de ani. Trupul meu aparţine unui bărbat mult mai în vârstă. E o relicvă pe care o cunosc mult prea intim: cicatricele astea, forma asta slută. Atâţia ani! Mi s-a luat totul. Sănătatea şi familia. Mi-au luat persoana care aş fi putut să fiu şi mi-au dat în loc o jumătate de om, o umbră.”
O dramă autentică, profundă, dintr-o societate guvernată de alte reguli, multe dintre ele inumane. În apropierea unui război cu vecinii, Pakistanul impune legea marţială, mai multe atentate au loc în şcoli, ucigând oameni nevinovaţi. Nici măcar timpurile în care eroul nostru a fost închis, în care dominau tradiţiile, dar nu existau atentate şi pericole inutile pe străzi, nu mai există şi totul este sintetizat în dialogul dintre Abbas şi personajul principal:
„-Am fost poet, a zis el. Poet de curte.
-Şi acum eşti la pensie?
-Acum nu mai am poezii de scris.”
