”Imago”, de Ludmila Ulițkaia
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2016
Traducere și note de Gabriela Russo
Întotdeauna am fost atrasă de literatura rusă, de profunzimea ideilor, de filosofia din spatele cuvintelor, precum și de intersecția dintre oamenii cu statut diferit, cu gândiri diferite și din medii diferite, toate acestea adunate de cele mai multe ori într-o singură carte. Imago, carte lansată în 2010 sub titlul Cortul verde, nu se lasă mai prejos. Ludmila Ulițkaia readuce în prim plan lupta contra privării de libertate dar, precum înaintașii ei, focusul îl oferă luptei minții, o luptă interioară ce macină tot ce întâlnește în cale.
Ludmila Ulițkaia a primit în 2013 distincția Officier de la Légion d’honneur și în 2014, Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană, având până la ora aceasta un număr mare de premii, primite pentru: Soniecika (1995; Humanitas, 2004), Medeea și copiii ei (1996), Înmormântare veselă (1997; Humanitas, 2005), Cazul Kukoțki (2001), Fetițele (2002; Humanitas Fiction, 2013), Minciunile femeilor (2003; Humanitas, 2005), Al dumneavoastră sincer, Șurik (2003; Humanitas Fiction, 2008), Daniel Stein, traducător (2006; Humanitas Fiction, 2011), Imago (2010), Scara lui Iacov (2015).
Autoarea rusă, prezență activă în lupta pentru libertatea exprimării în Rusia actuală, reușește prin romanul Imago să prezinte imaginea anilor de după moartea lui Stalin, în 1953, până prin anii 1980, când conducererea Rusiei se afla în mâinile lui Leonid Brejnev. Chiar dacă substratul romanului este unul politic și istoric, mediul politic din perioada cuprinsă de roman pare să dețină un rol secundar, rolul principal fiind oferit vieții și oamenilor, în acest sens grăitoare fiind conversația dintre Liza și Sania, aflați la New York la final de poveste: Pe toți i-a ucis puterea sovietică. Însă, Sonia e de altă părere: Nu-i vorba de puterea sovietică. Oamenii mor indiferent că e puterea sovietică sau altă putere.
În centrul romanului se află un grup de prieteni, cunoscut sub numele de Trianon sau Liurșii, un grup format din trei tineri diferiți: Ilia, neastâmpărat și înzestrat să facă o grămadă de lucruri, Sania, inteligent și rezervat, și Miha, emotiv și ridicol de cinstit. Cei trei se reunesc sub îndrumarea profesorului de literatură, Viktor Iulievici, profesor care avea să le descopere tinerilor puterea literaturii despre care considera că e singurul lucru care ajută omul să trăiască și-l face să se împace cu timpul său. De aceeași părere este și autoarea Ludmila Ulițkaia, care afirmă într-un interviu:
Nu știu alte vremuri atât de dificile, atât de grele ca anii ’60-’70, chiar ’80 – trei decenii de restricții, de îngheț, în care literatura era singura zonă de libertate. Nu știu alte vremuri în care cartea și cititul să fi însemnat atât de mult pentru devenirea de sine a omului.
Pe lângă contextul politic care creează bazele povestirii, autoarea aduce și un personaj care să contracareze puterea politică, și anume cultura, în special literatura samizdat, dar și muzica, prin puterea lui Sania. Îndrumați de spiritul liber al profesorului Viktor Iulievici, care iubește literatura, dar nu războiul, trioul de nedespărțit, cu voia sau fără voia lor, este prins de mrejele timpului lor, ajungând fiecare dintre ei să-și descopere talentele proprii, iubirile, tenebrele vieții, precum și impactul ideilor politice asupra vieții de zi cu zi.
Povestea începe cu moartea lui Stalin, în 1953, când Liurșii se bucură de o perioadă de dezgheț, cum este numită în carte, o perioadă incertă, dar care aducea un dram de libertate în viața rusească. Acesta este momentul când tinerii profită din plin de tinerețea lor, în mod special Ilia care pune bazele unui laborator de fotografie și începe să lucreze la acele colecții de poze care îi vor aduce mai târziu sfârșitul. Ilia intră într-o lume de necontrolat, care punea mare preț pe literatură și fotografie și poate prea puțin pe lupta împotriva regimului sovietic, și râmâne punctul în jurul căruia gravitează puterea romanului până aproape de sfârșit. Chiar dacă Sania și Miha se îndepărtează la un moment dat de prietenul lor Ilia, viața îi aduce împreună din nou, când prietenia lor este reafirmată.
Puterea cărții Ludmilei Ulițkaia constă în legeritatea cu care sunt expuse poveștile a zeci de persoane care gravitează în jurul lui Ilia, în jurul ideii de libertate sau de acceptare/supunere. Ilia este elementul obraznic, cel care nu poate rezista puterii de atracție oferită de ideile de libertate ce rezidă în cărți și pe chipurile oamenilor, și care are puterea de convingere necesară pentru a coopta pe cei din jurul său, cum ar fi Miha sau Olga.
O particularitate a romanului constă în amestecarea poveștilor, logica cărții relevându-se cititorului abia spre sfârșitul poveștii, când elementele sunt puse cap la cap și puzzle-ul devine complet. Atunci, o oarecare lumină se așează asupra destinelor celor trei tineri de odinioară, destine ce pe parcursul romanului se află constant în ceață, aspect ce poate deveni frustrant pentru cititori, în special când ritmul povestirii este întrerupt de o povestire care apare de nicăieri, despre personaje necunoscute. Frustrarea dispare atunci când povestea își relevă însemnătatea și mai oferă câte un element din viața întortocheată a celor trei.
Trianonul devine simbolul unei generații, precum și a alegerilor pe care această generație le-a avut la dispoziție: Ilia întruchipează răzvrătitul și lupta contra regimului, cel care avea să fie interogat de kaghebiști, un disident în toată regula, Miha, un tip de origini evreiești, care încearcă să facă ceea ce iubește mai mult, și anume literatură, ajunge să se ocupe de ea doar în același registru ca Ilia. Particularitatea lui constă în alegerea morții în momentul în care este forțat de regim să-și schimbe convingerile. Sania este singurul care reușește să rămână în afara atracției momentului, fiind ocupat cu muzica și cu incapacitatea lui de a cânta la pian. Cu toate că a rămas alături de Ilia și Miha, și chiar oferă un ajutor important familiei lui Miha când acesta se află la închisoare, Sania nu reușește să înlocuiască iubirea pentru muzică cu cea a libertății cuvântului și ideilor. Muzica părea să-i ofere ceea ce Miha și în special Ilia nu au reușit să găsească în viața aceasta. Bineînțeles, așa cum afirmă Sania spre sfârșitul cărții, oamenii mor peste tot, dar consider că acesta este un mod diplomat de a încheia povestea, în acord cu viața și neînțelesele ei cărări. Regimul sovietic a influențat viața poporului rus, însă autoarea a ales să prezinte faptele, lasându-ne pe noi, cititorii, să tragem concluziile.
Imago, cunoscută în Rusia sub numele de Cortul Verde (un capitol din carte ce stă la baza întregii povești din punctul meu de vedere), are un dar minunat și anume acela de a prezenta viața în toate aspectele ei, oferind o imagine foarte clară a ceea ce poate însemna ideea de destin, păstrând o balanță între puterea unui regim politic asupra individului și puterea propriei fatalități, un cumul de idei impresionant ce ne îndeamnă spre retrospectivă și continuare a investigației, resursele prezentate în roman fiind mai mult decât suficiente. În același timp, romanul este un tribut adus literaturii și puterii de libertate și cunoaștere pe care aceasta ne-o oferă.
