”Hanul lui Manuc”, de Simona Antonescu
Editura Polirom, Colecția Fiction Ltd, Iași, 2017
Lectura acestui cel de-al treilea roman al Simonei Antonescu a fost pentru mine plina de incantare si de emotii. Folosindu-se de biografii reale ale unor personaje istorice, care au modelat soarta Europei si si-au pus amprenta asupra mersului timpului, construind si impletindu-le psihologia si devenirea in ritmul naratiunii, cu personaje fictive incarcate de semnificatiile si simbolistica aceluiasi timp, autoarea aduce in atentia cititorului lumea complexa a inceputului de secol XIX,
Finalul cartii, limpezeste intentia autoarei, momindu-l o data in plus pe cititor, sa se intelega pe sine si sarcina sa in contextul vietii traite, orisicare ar fi acel timp istoric.
“Nimeni nu vine pe lume cu o singura sarcina. Nimeni nu poarta in albie un singur râu. Catre sfarsitul vietii, atunci cand poti pune lucrurile cap la cap, ajungi sa vezi cum râul cel din adancuri te-a condus de fapt toata viata catre implinirea unei alte mari sarcini, formata din micile tale impliniri cunoscute, obisnuite, cele de zi cu zi.
De-ai inceput sa vezi deja acest fir ascuns, atunci ori faci parte dintre cei putini, alesi, ori esti pe cale sa-ti indeplinesti ale tale toate. De nu vezi inca, si nu crezi, atunci cel putin nu te teme sa pleci urechea si inima catre vreo soapta venita din adancuri, uneori. Acela esti tu. “
Cititorul nu trebuie sa se limiteze la a incadra “Hanul lui Manuc” intr-un singur gen literar. Pentru ca desi eu una, as putea sa spun ca este vorba despre un roman istoric – semifictional, cartea se citeste pe nerasuflate luand in consideratie arhitectura specifica a unei structure politiste.
Pe de alta parte, superbele pagini dedicate psihologiei adolescentine, duc perceptia si catre o scriere romantica, de dragoste.
Un cumul impresionant de informatii privind organizarea social-administrativa a timpului si a geografiei infatisate, poate incadra romanul si in genul social. Gandirea evoluata si ideile organizate ale personajului Manuc, atat de plin de viata si de psihologie mercantila in paginile cartii – un bun exemplu in acest sens. Si iata cateva citate dificatoare:
“Har Domnului ca era de unde! Numai salinele pe care le capatase in administrare de la Voda Constantin Ipsilanti ii aduceau 300 000 de piastri intr-un singur an. Ocnele Mari, Ocnele Mici, Telega ori Slanicul – caruia ii deschisese de curand doua noi ocne, Baia Verde si Baia Baciului – erau suficiente pentru a plati ridicarea hanului.”
“meteahna tuturor constructorilor de a nu se zgarci la pretuirea listelor cu materialele necesare, anume pentru a mai lasa loc si platitorului sa umble la cantitati.” (valabila si astazi, hm)
“Cincisprezece pivnite boltite, din caramida rosie, pentru butoaiele cu vin,putinile cu varza murata ori cu branza pastrata in saramura, peste ele douazeci si trei de pravalii cu fata la strada, in loc deschis, care – impreuna cu cel doua sali mari pentru meseni – ocupau intreg parterul, o suta sapte odai de oaspeti si cantoane la cel dintai cat, zece magazii pentru marfurile negustorilor popositi la han cu carele incarcate, saisprezece odaite pentru bucatari si servitorime, cateva odai tainice si un tunel de aparare pentru vremuri de restriste, gandit in asa fel ca in el sa incapa cinci sute de oameni – acestea toate erau desenate pe sulul cel mare desfasurat in fata ochilor lui Manuc.”
Si iata inca o strategie valabila si azi: Manuc isi dorea drumuri de piatra, in loc de lemn si “ar fi adus atunci piatra trebuitoare chiar din muntii sai, pe cheltuiala lui Voda, intorcand astfel inapoi, in buuzunarul sau, sumele platite pentru munti.” (din nou un exemplu de gandire mercantile a lui Manuc, dar cu folos pentru comunitate).
“Constantin Ipsilanti se afla intr-o lupta inversunata cu tot soiul de mesteri ce promiteau, an de an, repararea trainica a drumurilor si pavarea lor cu mestesug, ca sa nu mai fie nevoie de vesnica reluare a lucrarilor. De fiecare data insa, mesterii dezamageau si nadejdile puse in ei se mutau, anul urmator, catre altii” Aici pare ca autoarea a iesit in strada in zilele noastre. 🙂
Dar, pot sa spun ca exista in acest roman si conexiunea puternica cu tot ceea ce inseamna informatiile etnografice, traditiile si simbolurile populare, cee ace ne duce cu gandul si la o lucrare de tip monografie.
De exemplu: “Frecatul picioarelor boierului, seara inainte de culcare era un obicei purtat la toate curtile marilor boieri”
Sau “Pazitul usturoiului” “Noaptea Strigoilor, Santandreiul Cap-de-Iarna, cand cei nascuti cu caita isi pierd firea si ies prin paduri, ca sa se joace cu lupii ori sa ia laptele vacilor, singura noapte din an ce-i era ingaduita Ruxandrei sa o petreaca fara somn, la Pazitul Usturoiului. Baietii si fetele se adunau, dupa lasarea intunericului, la o batrana mai priceputa din sat, care stia sa le tina petrecerea. Fetele veneau cu cate trei capatani de usturoi, ungeau cu ele usile si ferestrele, apoi le puneau laolalta in covata, ca sa fie pazite la lumina lumanarii de batrana, iar ei porneau o petrecere de toata pomina. Toate acestea in vreme ce afara lumea era luata in stapanire de duhurile rele. Dimineata, covata cu cu usturoiul trebuia jucata in mijlocul curtii de catre flacai. (…) In noaptea de Santandrei, cand duhurile joaca liber, viata insasi trebuia protejata de urgiile de afara.”
Dar, “Fusese ultima sarbatoare lipsita de nenorociri. Rusii ocupasera intreaga tara imediat dupa Santandrei, iar cele dezlantuite incredintara pe Ruxandra ca in noaptea aceea toata paza lor nu reusise sa biruie, iar duhurile rele scapasera in lume.” Foamete, jafuri, ticalosii “Davai vsio”
Pe de alta parte, romanul se incadreaza cu usurinta si in genul psihologic, pentru ca traseaza diferitele psihologii ale vremii, ale diferitelor personaje apartinad claselor sociale, ocupatiilor si varstelor specifice timpurilor disecate.
“Manuc devenise cu vremea un observator intelept. Vedea, intelegea, isi tragea foloasele pentru cei ce-I erau dragi si tacea peste restul. Uneori tacerile il faceau sa se simta vinovat. Alteori il faceau sa se simta puternic.”
Vorbind despre natura psihologica a acestui roman, pot sa spun ca o emotie puternica am simtit citind paginile in care autoarea portretizeaza cu multa atentive si gingasie personajele feminine din Hanul lui manuc. Tinere sau varstnice, indragostite sau la apusul vietii, pe umerii lor sta toata greutatea vietii. Ruxandra este pilonul principal al acestei categorii, insa cel mai emotionant portret este acela al tinerei Aisha, cadana din haremul sultanului Selim (nascuta Maria, pe tarmurile Geogiei). Aisha care visa iubire si ale carei aripi de porumbita alba cad stropite de sange nevinovat. Un personaj nascut parca din paginile celor 1001 de nopti.
Si acum ajung la POLITICA, mereu politica :
Si nu in ultimul rand, mai pregnanta decat orice, este factura politica a timpurilor, jocurile politice europene si reflexia lor asupra teritoriilor romanesti, pe care autoarea le-a analizat minutios si le-a prezentat viu, articulat si le-a simtit dureros de actuale si vremurilor pe care le traim. Bineinteles, la o alta scara a istoriei. Prin urmare, cartea aceasta are si un roman politic.
“De cand isi deschisese portile, in primavara, Hanul lui Manuc devenise locul de intalnire al tuturor neamurilor lumii. Sub acoperisurile sale, ca intr-un turn al lui Babilon adus din nou la viata, se auzeau toate limbile civilizate – cu glas tare, in salile cele mari de masa – si cele ale Orientului – cu glas mai scazut, in salile cele mici de taina.” Acest citat, ca si integul statut politic-strategic al Hanului, m-a dus cu gandul la statutul Hotelului Athenee Palace in timpul razboaielor secolului XX. Hotel despre care se spune ca “parca a fost construit pentru spionaj”.
O tara la intersectie de drumuri, o tara bogata cu oameni gospodari si muncitori, o tara ravnita de trei mari puteri ale acelor timpuri, o tara ravnita si ciuntita, cu bucati smulse din trupul ei, de-a lungul istoriei.
“Despre Oltenia, pe care rusii ar dori sa o dea Austriei, in schimbul Basarabiei.”
“Impart Imperiul Otoman intre ei, pricepu Iancu Jianu. Iar pe noi, la mijloc, ne bat trei vanturi.”
“Erau fapte care altadata l-ar fi umplut de mandrie pe Vlaicu. (…) In ultima vreme insa ele il facusera sa descopere o intreaga lume ascunsa, ce parea ca o stapaneste pe cealalta, aflata la lumina si intelesese de curand ca se afla in mijlocul unei furtuni cu atat mai perculoase, cu cat se consuma in umbra. Lumea se pregatea sa se zguduie din temelii, ca la facerea ei, cand pamantul a fost despartit de ape, iar el se simtea neinsemnat in mijlocul tuturor acestor planuri.”
“Se murea iute si din nimic, ca domn fanariot al Principatelor Romane.”
“Un razboi dus, pe pamant romanesc insemna sfarsitul oricarui negot aici, pentru Manuc.” “Unii venind de la rasarit, altii de la asfintit si ultimii de la miazazi.”
Ravneau la teritoriile romanesti deopotriva Napoleaon, Rusia, Selim Sultanul.
“Din pricina ca orasul avea o multime de ochi si mai cu seama urechi, cele mai importante delegatii de pace primite in Constantinopole erau gazduite adesea in vechea cetate a Galatei, dincolo de Cornul de Aur, departe de cuiburile de uneltitori din vecinatatea Palatului Topkapi si a Pietei Sultanahmet.”
“Ce sa fie, jupanita Ruxandra, alta decat cele ce se petrec deja, cu voia si sub ochii atator domni de acum, caci batem pragurile divanelor de judecata de ani buni. Au intrat straini intre noi si ne-au luat ce este al nostru, ba inca ne-au mai si invrajbit intre noi … “
Boierii pamanteni – interesati de soarta tarii, sunt prezentati in portrete minutioase, actionand in timp si tinand legatura intre ei, prin metode abil elaborate. Si probabil ca in lipsa comunicatiilor moderne pe care le avem astazi la indemana, gandirea lor diplomatica era mai profund analitica si mai atent elaborata si pusa in practica.
Citind romanul Simonei Antoenscu, am avut si revelatia faptului ca aceasta scriere se preteaza la o transpunere cinematografica. Si iata un fragment, pe care daca il cititi cu ochii mintii, veti avea senzatia ca imaginile se deruleaza pe un ecran cinematografic:
“Dinspre Bosfor isi facu aparitia in golf nava amiral a flotei turce, cu toate panzele in vant, purtand la prova, sub bompres, un galion urias infatisandu-l pe batal, calul arab al lui Suleiman Legiuitorul cel din vechime, cu narile in vant, aratandu-si dintii prin botul deschis. Corabiile din golf ii deschisera de indata calea, facandu-I loc chiar in mijlocul lor. Dinspre oras se zareau din cand in cand, printre cladirile sprijinite una de alta, multimile furioase pornite catre Serai, iar in apele din preajma digului pluteau bucati de lemn arse, fumegand.”
Si pentru ca nimic nu este lasat la voia intamplari in paginile cartii, autoarea cizeleaza nenumarate mici perle descriptive si pentru edificare, va citez:
“Conacul se oglindea in apa – doua imagini ingemanate, una privind catre soare, cealalta catre adancuri.”
Simona Antonescu are o simtire speciala asupra timpurilor istoriei, o perspectiva pe care ne-o transmite prin intermediul eroinei ei principale, Ruxandra Samarghiteanu, de pe mosia Mironesti.
“Toate pareau vii in jurul ei, atunci cand si le istorisea singura in gand. Atat de vii, incat Ruxandra se intreba daca timpul de atunci chiar trecuse cu adevarat, ori numai se ridicase putin deasupra pamantului si a oamenilor, ramanand suspendat la mica distanta deasupra crestetelor lor si continuandu-si acolo curgerea, intr-un cerc repetat si din care ea putea astazi culege faptele lor de demult, numai radicand mana ca si cum ar culege un mar din pom. Vremurile vechi nu se indepartasera prea mult de ei. Numai ei nu se mai gandeau atat de des la ele, intruchipand prin aceasta o distanta care nu era reala. Si atunci, daca vremurile vechi se afla inca aici, amestecate cu ziua de astazi, inseamna ca si cele ce vor veni sunt tot aici?”
Si pentru ca, totusi, eroul principal al acestui roman este Manuc, Manuc Bei, Emanuel Marzayan pe numele sau real, iar personajul si parcursul sau din paginile cartii este bine documentat si romantic-misterios intrupat de Simona Antonescu, cititi-i cu atentie cuvintele premonitorii: “Din pacate, Vlaicule, nu se va ispravi niciodata, ii raspunse Manuc, fara sa-l priveasca”. Si nu uitati sa intarziati cu privirea, mintea si sufletul in fata Hanului, atunci cand va aflati in centrul vechi al Bucurestiului.
In incheiere, trebuie sa fac o remarca in privinta scriiturii Simonei Antonescu. Autoarea pune in aceste pagini, un limbaj bogat, curat, armonios si dulce, cu rotunjimi blande uneori, cu verb precis si nervos alteori, impanat cu arhaismele timpului si tot cu ale timpului exprimari privind functiile, onorurile si gradele in ierarhii, ale personajelor. Ca orice persoana cat de cat instruita, trecuta prin scoala serioasa si lecture istorice la activ, nu am avut dificultati de intelegere. In acest sens, consider ca pentru generatiile tinere, contemporane, lectura Hanului lui Manuc poate fi o provocare, care merita a fi trecuta cu success, ramanand in urma ei, un cumul de cultura. Vizitand de curand, cu un grup de tineri, Palatul Brancovenesc de la Potogi, am abservat la cei din jur, greutati in intelegerea si decodificarea acestor termini specifici vremurilor istorice.
Hanul lui Manuc – Simona Antonescu, este o carte pe care o voi aseza pe raftul meu de suflet din biblioteca. Si simt ca reprezinta o farama din sufletul mare al autoarei. Pe care cu talent, cu truda si cu daruire, ni l-a oferit noua, iubitorilor de carte buna.
2 comments