„Gulag Voices. Oral Histories of Soviet Incarceration”
Editat de Jehanne M. Gheith, Katherine R. Jolluck, Palgrave Macmillan, 2012
Prima parte aici, a doua parte aici.
Copilarii si/sau tinereti distruse
Larisa Lappo Danilevskaia, născută în 1906 în Santkt Petersburg, a suferit din plin consecineţele Marii Terori care a afectat foarte puternic oraşul unde fusese asasinat Kirov în 1934. Represiunea putea lovi fără cruţare şi prin asociere familală cu un duşman al poporului[1]. Larisa Lappo Danilevskaia s-a casatorit cu un fiu de aristocraţi ruşi, care-şi petrecuse copilăria mai degrabă în Elveţia decât în Rusia. Naiv, ca atâţia alţi nobili liberali ruşi antiţarişti, el a făcut drumul din Elveţia prin Grecia şi Turcia pentru a se alătura Armatei Roşii în lupta ei împotriva polonezilor „albi” din 1919, care s-a încheiat cu răsunătoarea înfrângere sovietică din faţa Varşoviei din iulie 1920. După război, Konstantin Iurevici a rămas în cadrul armatei, ocupând funcţia de instructor hipic, stabilindu-se la Leningrad unde cei doi s-au cunoscut şi căsătorit în 1934. La scurt timp s-a născut unicul lor copil.
Arestat în 1935 drept duşman al poporului, originea sa nefiind deloc uitată de NKVD, el avea să primească o sentinţa iniţială uşoară, de numai trei ani de Gulag, prelungită insă ulterior cu alţi şase. Cert este că a murit sau a fost ucis în lagărul Karaganda (Karlag) din Kazahstan în anul 1940, reabilitat postmortem în 1957 – nu se făcuse vinovat de nimic (însă el era mort!). Soţia sa a avut noroc să dea peste un anchetator NKVD mai blând care în timpul perchezitei apartamentului s-a făcut că nu vede două cuţite finlandeze ornamentale, primind numai doi ani şi jumătate de exil. Prin intervenţii, a reuşit să obţină şi un interval de 11 zile pentru a pleca în Kirghistan, la Frunze, durata standard fiind de doar 24 de ore pentru a părăsi oraşul. În acest timp, a încercat să vândă din bunuri pe la consignaţii. În anul 2000 când a fost realizat interviul, îşi aducea aminte cum acestea erau ticsite de tot felul de lucruri pe care exilaţii interni nu aveau nici voie şi nici cum să le care, pentru nişte preţuri de mizerie.
Spre deosebire de Evghenia Guinzburg, care şi-a pierdut unul din cei doi băieţi în asediul Leningradului, în timp ce ea era la lagărele din Kolîma, Larisa Lappo Danilevskaia şi-a luat în exil şi copilul şi mama, salvându-i de la o foarte probabilă moarte. Ajungând la Frunze, după o călătorie de cinci zile, s-a confruntat cu dificultatea de a-şi găsi o slujba pentru că toate instituţiile se fereau să angajeze un duşman al poporului. A supravieţuit la început muncind la maşina de cusut Singer pe care o adusese din Leningrad, iar ulterior a ajuns directorul Bibliotecii Medicale a RSS Kirghize, autorităţile locale făcându-se că plouă pentru că nu aveau personal calificat. Atât ea, cât şi fiul ei (care în momentul exilului forţat avea doar doi ani şi jumătate), au fost reabilitaţi în 1957, revenind în Leningrad după două decenii. „Câtă durere am văzut…Cum poate uite cineva asta?” Premonitoriu, interviul a fost luat în 2000, Larisa Lappo Danilevskaia se referă şi la V. Puţin, abia instalat la putere: „S-ar putea să vrea multe lucruri şi să se îndrepte într-o direcţie care nu e bună. Bună pentru mine. Pentru noi. Dar deocamdată pot să gândesc ceea ce vreau şi să spun oriunde, pe stradă, oriunde, ceea ce vreau.”
Feliks Arkadievici Serebrov poate fi considerat un adevărat expert al Gulagului de-a lungul întregii lui funcţionari, atât în perioada stalinistă, cât şi în forma să mai suplă şi puţin încăpătoare, dar care continua să funcţioneze pentru a elimina/îndepărta chirugical persoanele care se dedau la activităţi antisovietice. Tatăl sau fusese lider boşevic important, arestat în 1938, petrecând zece ani la Kolîma. Sebrov a trăit patru perioade distincte în Gulag (1947-53, 1958, 1977 şi 1981), el fiind nu numai un fost deţinut al Gulagului stalinist, dar şi un adevărat disident sovietic. Prima dată a fost arestat când avea doar 17 ani, fiind acuzat că a furat sare, fiind condamnat drept deţinut de drept comun (cu toate că multe astfel de furturi din proprietatea statului erau interpretate drept atacuri la adresa orândurii sovietice, fiind încadrate politic, condamnările fiind mult mai mari), rămânând în Gulag până după moartea lui Stalin, în 1953, când probabil sub efectul amnistiei lui Beria a fost eliberat.
A cunoscut lagărele Temlag din Rusia Centrală şi Viatlag din regiunea Volgăi (lagăr cu 50.000 de deţinuţi care munceau la extragerea unui zăcământ de fosfor). Îşi aduce aminte de existenţa unor şefi de lagăre care erau mai umani, fiind foşti ofiţeri ai Armatei Roşii, pe care încetarea războiului îi făcuse inutili, fiindu-le oferită ocazia de a rămâne în cadrul „sistemului”cu toate avantajele care decurgeau din aceasta pentru ei şi familiile lor. Un astfel de comandant a împiedicat trimitarea lui către imensul complex de la Norilsk, în nordul îngheţat al Rusiei, „altfel de mult aş fi fost mort”. Impreganate în memorie i-au rămas şi nenumăratele acte de revoltă, mai mici sau mai mari de la începutul anilor `50 din lagăre şi constituirea grupurilor naţionale, cu o coeziune superioară, care se puteau opune cu succes administraţiilor lagărelor, dar şi delincventilor care erau folosiţi special de NKVD pentru a răspândi teroarea. În anii 1950, a există un adevărat război civil în lagăre între delincvenţii-informatori ai NKVD/MVD şi politicii duri, deseori foşti partizani sau militari din Armata Roşie, dintr-un alt aluat decât nomenklaturiştii mici sau mari arestaţi în 1937-38. Menţionează şi evadări din lagăr, oameni atât de disperaţi încât îşi încercau norocul chiar dacă ştiau că, prinşi, ar fi fost împuşcaţi, nu înainte de a fi bătuţi cu sălbăticie de ofiţerii MVD. Ţăranii din zonă care prindeau fugari primeau drept recompensă un sac de făină! „Intelectualilor le era foarte greu, erau complet nepregătiţi pentru tipul asta de viaţă.”
Îşi aducea aminte de un profesor care de foame se ducea la groapă de gunoi pentru a scormoni după nişte ipotetice şi fantasmagorice resturi alimentare. „Mulţi au murit. Nu zic că trebuia să te implici în bătăi, dar trebuia să ştii să te descurci, să obţii o bucată de pâine în plus sau să nu munceşti până la epuizare.” Doar o singură dată a primit un pachet de acasă şi cum îi luase o lună să ajungă, în plină vara, bucata de unt din interior se topise. Cu toate acestea, de foame, şi-au uns bucăţile de pâine cu el. Rearestat în 1958 pentru uz excesiv al forţei chiar pentru autoparare, a fost trimis direct la Kolîma unde nu a stat decât un an şi şapte luni. Evident acest timp pierdut prin sistemul represiv comunist l-a împiedicat să acceadă la studii superioare, ajungând doar electrician, fapt ce-l regreta în decembrie 2006 când i-a fost luat interviul. Şi-a reîntâlnit tatăl în 1965 cu doi ani înainte de moartea sa. Devinseră nişte străini unul de altul. Serebrov nu înţelege cum tatăl îşi păstrase credinţa în idealurile comuniste „pure” după ce cunoscuse Kolîma. În 1977, a fost din nou arestat pentru că era implicat în campania pentru drepturile omului în URSS, fiind unul din fondatorii Grupului Helsinki din Moscova pentru investigarea utilizării psihiatriei în scopuri politice, internat în durul lagăr de muncă din Mordovia, unde a stat un an. Gulagul stalinist nu murise, doar se transformase. Iar în 1981, a fost arestat pentru a patra oară, acuzat de agitaţie antisovietică, internat patru ani în lagărul din Perm, exilat intern în 1986, permiţându-i-se să revină la Moscova doar în 1986 odată cu reformele lui Gorbaciov. O viaţă care ar fi meritat poate povestită pe larg, într-un volum memorialistic, aşa cum a făcut-o şi Dimitri Vitkovski în „O viaţă în Gulag”. E drept, Vitkovski a petrecut doar trei perioade în Gulag.
Deosebirea între aceste mărturii publicate sub forma interviurilor şi cele editate de Anne Applebaum în volumul „Gulag Voices”[2] rezidă într-un alt tip de abordare socială. Anne Applebaum reuneşte fragmente din mărturiile unor intelectuali care şi le-au scris ei înşişi şi din proprie iniţiativă, în timp ce această culegere oferă cuvântul unor oameni mai degrabă de condiţie modestă dar, cu toate acestea şi în ciuda dificultăţii de a urmări un discurs care de cele mai multe ori nu este foarte coerent, mărturiile sunt captivante pentru că prezintă imensa suferinţă concretă, umană, a unor oameni bine individualizati, oameni normali (muncitori, ţărani) de condiţie socială variată, într-un limbaj simplu (ei au fost martori şi nu încearcă şi nici nu pot să ambaleze în imagini superioare cele îndurate), ceea ce vine să demonstreze amploarea represiunii din Uniunea Sovietică ce nu s-a limitat doar la un grup etnic sau o categorie socială, ci a fost practic un taifun care a măturat periodic popoarele Uniunii Sovietice, un taifun foarte puternic timp de trei decenii, dar care nu s-a diminuat complet decât după dispariţia statului care l-a format. În plus, spre deosebire de mărturiile intelectualilor, mult mai elaborate şi profunde, e drept, cele ale oamenilor simpli par a nu cerşi compasiunea publicului. Ei sunt, în geenral, împăcaţi cu trecutul şi grozăviile lui…
[1] O contagiune cam ca Ebola de acum.
[2] Gulag Voices. An Anthology, Yale University Press, 2011.
