”Ghidul ipocriţilor”, de Peter Demeny
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2013
Nu credeam că se mai poate râde atât de copios în timpul lecturii unei cărţi serioase, dar iată că Peter Demeny ne-a infirmat această ipoteză, căci esenţele tari, cu arome cinico-ironice pot fi regăsite şi în recipiente mici, precum este cartea „Ghidul ipocriţilor”[1]. Ceea ce face această carte dragă cititorului este marea ei actualitate. Chiar dacă este evident că niciun om nu poate trăi o viaţă fără sa fi apelat la ipocrizie, căci, până la urmă, dacă am fi oneşti până la capăt, am ajunge să trăim precum o făceau stâlpnicii bizantini, dozajul ei face diferenţa între ipocritul autentic, dedicat ipocriziei sale şi ceilalţi, care încearcă, măcar, să trăiască în şi pentru adevăr.
Autorul încearcă să ofere mai multe definiţii ale ipocritului, tocmai pentru a oferi cititorului elementele necesare pentru a-l depista din timp şi a se dota cu arme de autoapărare (rachete interceptoare) eficiente. Oricum odată ce ipocritul este reperat, jumătate din bătălie este câştigată, căci cel mai periculos este ipocritul clandestin. În primul rând, ipocritul nu trebuie crezut. „A fi ipocrit înseamnă a intra într-un rol, făcându-te că nu ştii c-ai intrat (…) În cazul ipocritului, rolurile amintite sunt minciuni de la un capăt la altul; cu atât mai periculoase cu cât el se face că crede în ele sau, Doamne fereşte!, nu se face. Ipocrizia este un fel de reflexivitate nereflexivă, de aceea şi poate fi atât de periculoasă.”[2] “Nu te mira!- asta să-ţi fie întâia poruncă la care ţii ca la ochii din cap. Pe ipocrit nu-l bucură nimic mai mult decât momentul în care vede mirarea în ochii victimei sale şi nu-l deranjează nimic mai mult decât atunci când, în loc de mirare, vede nepăsare. În definitiv, mirarea nefiind departe de admiraţie, ipocritul nu va întârzia să creadă că-l admiri, dacă te miri de capacităţile sale unice. Tot aşa şi cu dispreţul. Dispreţuindu-l pe el te dispreţuieşti de fapt pe tine însuţi, căci dispreţul e o pasiune pe care el nu o merită şi care se întoarce împotriva ta.” „Ipocritul nu are simţul raţiunii şi deci nici al proporţiilor, nemaiamintind de altruism sau de bun-simţ.”„Ipocritul nu devine empatic, decât dacă e vorba despre el însuşi.”[3] „Una din regulile principale ale ipocriziei: interiorul nu se exteriorizează!”[4] „Ipocritul este campionul graniţelor şterse şi al credinţei inoculate.” „Un ipocrit şcolit n-o să-ţi spună fără ocolişuri ce gândeşte despre tine. Adevăratul teritoriu al fiecărei persoane din această tagmă este teritoriul dintre teritorii, comunicarea prin intermediul altora, prin limbajul gesturilor, prin frazele neterminate, lăsate în suspensie şi prin aluziile cele mai fine şi cele mai carnivore, care-ţi mănâncă nervii, precum barza broaştele.”[5]
În afara acestor definiţii realiste ale ipocritului, Demeny oferă speţe autentice şi o cazuistică destul de complexă şi savuroasă. Sunt analizate portretele
- părintelui ipocrit („se caracterizează printr-o laudă continuă a propriilor copii, laudă care însă se vizează numai pe sine. Nu contează dacă spune ceva frumos despre fiica/fiul lui, în timp ce vorbeşte cu ruda, cu prietena/prietenul, cu vecina/vecinul, cu profesoara/profesorul; criteriul principal este ca tot ce spune să se întoarcă spre ea/el (mama/tata)”),
- copilul ipocrit („societatea din România e în continuare un patriarhat haotic: nimeni nu consideră sănătos un băieţel cuminte. Fii, deci, rău până-n pânzele albe şi o să constaţi cu mirare că fiecare adult te va felicita pentru zburdălnicia ce te caracterizează”),
- soţul/soţia ipocrit(ă) („un ipocrit nu ştie să se îndrăgostească şi nici să iubească. Atât îndrăgostirea cât şi iubirea necesită credinţa conform căreia nimic altceva nu e mai important decât persoana spre care te-mpinge sau te ademeneşte vârtejul sentimental (în cazul dragostei) sau te duce cu el drumul fericit-interminabil al acestuia (în cazul iubirii)”),
- amanta/amantul, fratele/sora ipocrit(ă), prietenul/prietena ipocrit(ă) („un prieten e, conform aparenţelor, mai puţin decât o rudă Nu te lăsa, cucerit de aparenţe! Prietenul poate şti o serie de secrete şi amănunte pe care ruda nici nu le bănuie.”[6]),
- ruda ipocrită („este o persoană care se iveşte mereu când ai cel mai puţin chef de el şi se face că nu observă acest lucru, deşi tu încerci să-i dai de ştire prin toate mijloacele existente.”[7]),
- socrul/soacra ipocrit(ă) („părinţii soţiei tale sau ai soţului tău sunt convinşi de faptul că fata sau băiatul lor merită mult mai mult, pentru că nici nu se compara fetiţa lor harnică, frumoasă şi care totuşi are o facultate şi are totuşi un apartament cu tine care eşti un trântor şi-un nenorocit şi chiar că nu-nţeleg ce-a văzut la el”),
- ginerele/nora ipocrit(ă) („În general, nora ipocrită şi ginerele ipocrit se poartă de parcă familia celuilalt/celeilalte n-ar face două parale”),
- vecinul/vecina ipocrit(ă) (“vecina ipocrită este o adevărată bijuterie a rasei pe care o reprezintă” partenerul ei fiind „bătrânul cu aer de înţeleptul satului (…). El nu este şi nu doreşte să fie mai mult decât prietenul tău mai în vârstă, care îţi dă sfaturi, între noi fie vorba, excelente, pe care tu le asculţi, dacă îţi sunt necesare.”[8]),
- colegul/colega ipocrit(ă) („Să nu te miri că în faţa celorlalţi vorbeşte de parc-ar fi prieten cu toată lumea, când însă rămâneţi în doi, îţi spune că ăştia sunt tâmpiţi toţi, unul şi unul, inepţi şi desueţi, oameni pe care degeaba i-a implorat să accepte ideile lui inovatoare, nimeni n-a vrut, pentru că nici nu ştiu ce-ar fi trebuit să vrea.”[9]),
- şefa/şeful ipocrit(ă) („Şefa ipocrită se crede femeie din lumea oamenilor de vârf şi chiar este dacă stăm să ne gândim ce fel de vârfuri există acum la noi. Datorită patriarhatului haotic, crede că ea trebuie să fie sentimentală dar este mai crudă decât îşi poate imagina cineva.”),
- profesorul/profesoara ipocrit(ă) şi elevul/eleva ipocrit(ă).
Însă culmea ipocriziei este atinsă de omul public ipocrit şi moderatorul ipocrit. Cu acţiune mult mai nocivă şi amplă decât diversele exemple de la baza ipocriziei. „Omul public ipocrit este un navetist căruia i se rupe de ideologii, scopul lui suprem fiind să rămână la putere, oricare ar fi ideologia. Sau invers: el rămâne credincios unei ideologii, dar numai pentru a avea posibilitatea să stea prin televiziuni. Înainte de orice, el trebuie să fie preocupat de bunăstarea naţiunii. Dacă pleacă dintr-un partid, a făcut-o pentru bunăstarea naţiunii; dacă a votat o lege proastă, a votat-o pentru bunăstarea naţiunii (…) Onestitatea nu intră în calculele lui de patriot înflăcărat”. Everestul ipocriziei este televizorul, căci „ecranul sporeşte senzaţia de artificial, fapt care potentează „calităţile” unui ipocrit de cinci stele”. În acest punct, autorul ar fi avut material en-gros pentru o analiză mult mai aprofundată, având în vedere eşafodajul marii majorităţi a emisiunilor de divertisment şi tâmpire a maselor proletare de la oraş şi ţară, folosit de către toate televziunile comericale din Valahia!
În funcţie de experienţa de viaţă a fiecăruia, se pot adăuga nenumărate tuşe la categoriile enunţate de chinuitul Peter Demeny, pentru că, putem presupune, s-a izbit de-a lungul vieţii de un număr însemnat de ipocriţi, unii dintre noi confruntându-se mai mult cu soacra ipocrită, cu rudele şi prietenii ipocriţi, cu amantul ipocrit sau colega ipocrită. Sau cu toţi, în egală măsură! „Nimeni nu poate fi mereu cinstiti până la capăt: uneori ne opreşte frica, alteori bunul-simţ: unei femei urâte nu o să îi arăţi oglinda, unui bolnav de cancer nu o să îi aminteşti că e pe moarte, unui sportiv ratat nu o să-i enumeri înfrângerile. Dar ipocritul nu e cinstit niciodată şi nici chiar cu el însuşi şi, la drept vorbind, trebuie să-l înţelegem: reflectând la ipocrizia ce-l caracterizează, şi-ar pierde sensul propriei sale vieţi.”[10]
Adăugiri personale : ipocritul este dependent de atenţia celorlalţi, ipocritul trebuie să se ştie iubit/apreciat, în plus, am fi naivi să credem că doar românii sunt afectaţi de acest flagel. Occidentul musteşte şi el de ipocrizie, e drept, dintr-un alt aluat. (A se vedea articolul „Despre Occident” apărut în Dilema, anul X nr. 482, 7-13 iunie, 2002). Un simplu remediu creştinesc? Civilitatea rostirii adevarului, căci nici el nu trebuie urlat sau distanţarea sanitară. Căci ipocritul poate fi şi un om periculos. “Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8.32)
