”Ghetsimani ’51”, de Dan Stanca
Editura Cartea Românească, București, 2015
„Ghetsimani ’51”, aparuta la Editura Cartea Romaneasca in acest an, este al 22-lea roman al lui Dan Stanca de la debutul sau in 1992. Ma intreb de ce succesul si popularitatea par sa-l fi ocolit. Desi nu este un anonim, desi cel putin o parte a criticii l-a semnalat si receptat pozitiv, desi a fost nominalizat de cateva ori in ‘listele scurte’ ale unor premii importante, Stanca nu a reusit sa se impuna in aceeasi masura ca unii colegi de generatie. Dan Stanca este nu numai un scriitor prolific, dar si scrie bine, cartile sale au consistenta si abordeaza subiecte in care realitatea se confrunta cu fantasticul, iar personajele sale au de facut fata nu numai suferintelor personale si suferintelor vremurilor, dar si unor imprejurari care pun sub semnul intrebarii sistemele de referinta si stabilitatea lumii in care traiesc. Este si cazul lui „Ghetsimani ’51” o carte unica din anumite puncte de vedere in peisajul literar romanesc actual.
Doua obsesii principale domina cartea. Prima dintre ele este raportul dintre realitate si miracole. Unul dintre personajele cartii spune:
‘Oameni buni, … sunt un idiot fiindca va spun asemenea porcarii, dar eu stiu si alte lucruri de care o sa va cruciti. In tara mea s-au intamplat minuni mari. si doar eu le cunosc fiindca sunt singurul care cred in ele.’ (pag. 20)
‘Tara mea’ este desigur Romania sau in primul rand Romania, a carei istorie este presarata de Dan Stanca cu personaje si o poveste in care miraculosul incearca la un moment dat sa sparga peretele de sticla opaca al existentei.
A doua obsesie este cea a gravitatii. Cartea incepe cu o rememorare a atentatelor teroriste din 11 septembrie 2001. Unul dintre personajele principale este un fotograf american care are nesansa sa surprinda pe pelicula caderea in vid a unuia dintre nefericitii care, blocati la etajele de sus ale turnurilor gemene, si-au cautat scaparea aruncandu-se in hau. Instantaneele ‘ne-patriotice’ pentru acele zile il ostraticeaza pe erou (‘In asemenea momente grele pentru marele nostru popor nu ati putut alege ceva mai nimerit decat poza unui nefericit care se omoara?’ – pag. 10) si il determina in cele din urma sa plece in cautarea unor evenimente din trecutul familiei sale, care sunt si ele legate de gravitatie sau de contrarul ei mai exact. Biografia tatalui sau, polonez la origine, fusese legata de un fenomen straniu petrecut in ajunul celui de-al doilea razboi mondial, legat de persoana preotului Maximilian Kolbe, cel care avea sa aleaga nu mult dupa aceea o moarte de martir la Auschwitz, pentru a salva viata unui strain (tatal sau!). Intr-o biserica in Varsovia, in august 1939, se petrece un fenomen de levitatie, care pare a da o sansa interventiei divine si evitarii – poate – a ororii:
‘Iesisera toti din timp, fiindca erau atunci numai in spatiu, spatiul saturat de lumina, copt liturgic, aur spiritual care schimbase componenta atmosferei si modificase regimul de greutate al fiintelor. Atractia gravitationala nu mai functiona si tot ce era acolo intrase intr-un alt raport cu determinatiile cosmice sau nici nu mai putea fi vorba de vreo determinare, ceea ce inseamna ca nu numai corpurile de acolo levitau purtate de duh sau ghidate de harul supranatural, dar insasi cladirea de piatra, sticla si fier a catedralei suferise aceeasi desprindere si urcase in vazduh.’ (pag. 82)
I s-ar putea reprosa lui Dan Stanca folosirea exagerata a coincidentelor in construirea naratiunii si a relatiilor dintre personaje. Tocmai fiul celui salvat de Kolbe se va intalni dupa o jumatate de secol cu fiul celui care il asistase si ii fusese un fel de discipol acestuia, luat de valurile istoriei si aruncat tocmai pe tarmurile Romaniei, pentru a retrai acolo o alta versiune a evenimentelor. In logica romanului lui Stanca insa, coincidentele par firesti. O zicere des atribuita pe Facebook lui Einstein, dar de fapt apartinand lui Theophile Gautier, suna cam asa: ‘Coincidentele sunt felul in care Dumnezeu ramane anonim’ (‘Norocul este pseudonimul lui Dumnezeu atunci cand nu vrea sa semneze’, in varianta originala a lui Gautier). Cartea aceasta repeta in doua secvente succesive ale istoriei despartite in timp de numai cateva decenii miracolul petrecut in gradina Gat Shmanim (‘presa de ulei’ in ebraica – Gethsemane sau Ghetsinami in variante in alte limbi), aflata pe Muntele Maslinilor din Ierusalim, locul in care Iisus s-a rugat si a ales calea scrificiului in noaptea arestarii sale.
‘Gandul ma conduce totusi spre acea gradina inserata din Evanghelie, Ghetsimani e numele ei, si care asa va ramane pana la sfarsitul vremurilor, unde Domnul s-a rugat cel mai fierbinte, o rugaciune nesfarsita care a urcat la cer pana la auzul Tatalui si apoi s-a intors pe pamant. … Aceasta inseamna Ghetsimani, trecerea de la omul cel mai suferind la Domnul cel mai suav, o alchimie a suferintei pana cand cerurile se deschid si coboara de acolo duhul imperceptibil.‘ (pag. 160)
Dan Stanca preia tema sacrificiului evanghelic, dar ii acorda o dimensiune contemporana si il combina cu unul dintre miturile culturale cele mai populare ale romanilor – cel al Mesterului Manole. Doar ca in naratiunea lui Stanca, sacrificiul pare a se impotrivi mai degraba decat de a da soliditate constructiei, ceea ce nu este de mirare, tinand cant ca edificiul din naratiune este monstruoasa si lipsita de suflet cladire a Casei Scanteii. Max Kolbe si alter-ego-ul sau Michal Kaminsky se confrunta cu falii ale istoriei reale in care magicul pare sa incerce sa se impotriveasca regresiunii istorice spre haos si razboi (in cazul lui Kolbe) sau spre pustierea sufleteasca adusa de comunism (in cazul lui Kaminsky).
‘Am plecat spre granita si am rugat-o din nou pe fecioara. O rugam sa nu mai rasara soarele atunci, in dimineata zilei de 1 septembrie 1939, sau dimpotriva, o imploram sa nu se intample nimic deosebit? Dar soarele a rasarit si am asistat la o invazie crancena. Catedralele nu mai dansau in aer, venise randul avioanelor sa inegreasca cerul …’ (pag. 123)
Dan Stanca a creat in ‘Ghetsimani ’51’ o colectie de personaje care se confrunta intr-un fel sau altul si din perspective deosebite nu numai cu o istorie comuna presarata de episoade greu de crezut sau de explicat, ci si de permanenta relatie dintre cunoasterea sacra si cea stiintifica. Este aceasta relatie antagonica, sau mai degraba intre metode elementare? Ramane ca fiecare cititor sa judece. Iata intrebarile reflectate in gandurile preotului Emilian Pena (care se si confrunta cu ierarhia birocratica a Bisericii Ortodoxe Romane) si fizicianul Gabriel Urseanu:
‘Slujea liturghia si-si dadea seama ca toate au loc aievea. Nu era pic de repetitie si de uzura in ce facea. Ritualul aducea cerul pe pamant si cu cat era credinta mai puternica, cu atat si venireaa celor de sus mai persuasiva. Cerul prin coborarea sa nu siluia pamantul, ci il modela, modelul li se arata tuturor celor care deschideau ochii fiindca stiau ca sub ochii lor si nu sub cei ai stramosilor se petrece minunea.’ (pag. 57)
‘Drumul de la materie la antimaterie era tot ce putea fi mai fascinant si mai halucinant, creandu-i o excitatie intelectuala cum numai marea poezie si muzica le ofereau celor cu adevarat sensibili. … toate marile descoperiri care fragilizasera ideea de timp si de spatiu fusesera mai intai fulgerante intuitii, aidoma unor metafore, dar care nu esuasera in poezie, ci-si gasisera limbajul stiintific adecvat, de unde putea sa plece orice.’ (pag. 62)
Confruntarea cu miracolul, incercarea de a-l intelege sau chiar simpla expunere care nu poate fi stearsa din memorie au un impact enorm si tragic in destinele personajelor. In general personajele lui Dan Stanca, atunci cand supravietuiesc, nu termina prea bine povestile din cartile acestuia. In cazul lui Getsimani ’51, originea nefericirii sau a neimplinirilor se afla clar in intalnirea cu manifestarile miraculoase ale sacrului. Acesta pare a esua si in misiunea sa globala – de a pune stavilar alunecarii universului in haos – si in misiunea personala – de a salva macar destinele celor care sunt expusi lui.
Cele aproximativ 220 de pagini ale romanului sunt completate in editia de la Cartea Romaneasca de o ‘ADDENDA” care include un amplu interviu luat scriitorului de mai tanarul confrate in ale scrisului si ziaristicii Constantin Pistea, de cateva pagini de referinte critice si de o ‘Nota biobibliografica’ incluzand lista tuturor romanelor sale. Interviul este foarte interesant si poate fi privit nu numai ca o completare a cartii care ne ajuta sa cunoastem mai de aproape un autor nemeritat de putin cunoscut, ci si ca o lansare tarzie, dar sper, recuperatorie a autorului in ochii cititorilor sai. Ghetsemani ’51 dovedeste ca in Dan Stanca literatura romana are unul dintre cei mai interesanti, profunzi si originali romancieri ai momentului.
