„Fracturi”, de Mihail Victus
Editura Vremea, București, 2019
Undeva, în adâncul întunecat al conștiinței umane, se ascunde un geniu al răului. Cineva îl inhibă sub un strat de moralitate și educație, cineva îl cioplește, ascunzând așchiile în faldurile memoriei, iar cineva îl convertește într-o sursă de existență și de profit constant. S-ar părea că această introducere sfidează canoanele unei recenzii literare? După ce am terminat romanul „Fracturi”, semnat de tânărul și ambițiosul Mihail Victus și apărut în 2019, la editura Vremea, simt că anume această ecuație întortocheată, grea reflectă impecabil subiectul lucrării.
Până să purcedem la analiza propriu-zisă a volumului, care apropo merită o considerațiune aparte, dar las asta la desert, țin să menționez câteva detalii despre autorul care e un debutant în arta literară. Laureat la Premiile literare „Cristian Săileanu”, titularul premiului I la festivalul de literatură Marin Preda din 2018 și deținător al mențiunii speciale la Concursul Național Rețeaua Literară, ediția V, organizat împreună cu PEN România, Mihail Victus este un autor de o energie debordantă. În proza sa se resimte un șarm tacit, aidoma unei lame cu care nu se teme să disece chiar și cele mai rele laturi ale personalității umane.
În cazul romanului său de debut „Fracturi”, avem o narațiune destul de complexă. Eroul principal este exact acel gen de persoană despre care se poate spune că merge pe capete pentru a-și atinge țelul. Specialist în marketing (apropo, activând în acest domeniu, am resimțit acuitatea problemelor ridicate), personajul central este un om lipsit de scrupule, gata să își rupă cu dinții propria bucată de avuție.
De ce este așa blamabil eroul nostru? Pentru că fiind parte dintr-un presupus atentat terorist, acesta își însușește o identitate falsă și jonglează abrupt cu sentimentele și emoțiile familiei victimei. În linii mari, s-ar părea că subiectul n-are unde să se adâncească. Dar, credeți-mă, este o iluzie. Depășind ordinara luptă dintre bine și rău, Mihail Victus ne aduce în față un soi de raționament, o cugetare pe marginea adevărului variabil, a jumătăților de măsură, dar mai ales a faptului că orice faptă își are răsplata.
Evident, acțiunile eroilor îi aruncă dintr-o extremă în alt, fapt pentru care se estompează orice judecată univocă. În calitate de cititor, ajungi să empatizezi cu unele personaje, să le urăști pe altele și viceversa. Probabil, intuiesc că intenția autorului a fost să ne prezinte cât de șubredă poate fi o aparență și cât de multe straturi există în natura umană.
Întrebarea care mi-a persistat de-a lungul lecturi a fost una: cât de departe poți merge din egoism? Da, sună a retorism ușor infantil, dar, în realitate, anume astfel de cărți ne denotă că firea umană este de departe una extrem de echivocă, duplicitară și expusă celor mai vechi păcate: lașitate, egocentrism, nepăsare.
În linii mari, romanul lui Mihail Victus lasă o senzație post-lectură adâncă și îți furnizează destulă materie de meditație, încât ai nevoie de liniște ca să digeri cele parcurse. Totuși, e o carte incomodă pentru cei care vor să vadă doar partea roză a realității, căci spulberă tranșant orice fel de iluzii clădite cu grijă. Or, anume asta mi se pare scopul educativ al unei cărți într-un prezent atât de tumultos.
Puteți cumpăra cartea: Editura Vremea/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografii: adevărul.ro, infrasunete.eu)
