„Fotograful amintirilor pierdute”, de Sanaka Hiiragi
Editura Litera, București, 2023
Traducere Iolanda Prodan
Romanul Fotograful amintirilor pierdute reprezintă prima mea întâlnire cu autoarea niponă Sanaka Hiiragi, o primă întâlnire promițătoare care anunță o alta. În ciuda faptului că descrierea de pe coperta a IV- a pare să spună destul de multe despre povestea aceasta ușor ciudată, înduioșătoare și frumoasă, am să încerc să dezvălui cât mai puțin din acțiune.
Contextul în care au loc întâmpările se aseamănă unei piese de teatru franțuzești, unde vorbim despre trei personaje care privesc, ca în romanul lui Hiiragi, retrospectiv asupra vieții lor. Ca să înțelegem despre ce vorbim, fac referire la Cu ușile închise a lui Jean-Paul Sartre, despre care vă voi spune că se aseamănă parțial cu romanul nostru japonez. În primul rând pentru că nu avem de-a face cu o situație sumbră și, în al doilea rând, pentru că viețile personajelor lui Hiiragi nu le terorizează în moarte. În cazul acestei povești suntem undeva într-un loc aparte, aflat la intersecția dintre viață și moarte. Studioul domnului Hirasaka, cel de-al patrulea personaj central al poveștii, un fotograf atipic, colecționar de aparate de fotografiat vechi, este interesat de surprinderea trăirilor adevărate în fotografii.
Locul unde se află nu cunoaște timp și nici grabă pentru că este însărcinat să călăuzească sufletele în lumea de dincolo. În tradiția japoneză există credința că omul își revede cele mai imporante evenimente din întreaga lui viață înainte de a muri. Un mit pe care autoarea reușește să îl speculeze destul de bine, oferind o structură romanescă undeva la intersecția dintre simplu și complex, în care primează mesajul și te cucerește emoția.
Despre Hirasaka nu știm prea multe pentru că el însuși nu știe nimic despre propria persoană, fotografiile care ar fi trebuit să-i povestească viața s-au pierdut, cu excepția uneia, din care nu putem afla prea multe. Nu putem să nu observăm ironia, cum el, cel care îi ajută pe ceilalți să se cunoască, nu știe nimic despre propria viață. O premisă ce pare a fi principala temă pe care suntem invitați să o urmărim în roman, nimic mai departe de adevăr, lucrurile sunt puțin mai profunde decât ne-am aștepta de la o cărticică.
M-am întrebat dacă esența unui om se regăsește în ce a trăit, iar la finalul romanului am aflat răspunsul autoarei la această întrebare, anume că alegerile pe care le facem ne definesc. Aproape că mi se pare nedrept că sună atât de clișeic, dar nu am cum să vă redau profunzimea acestui răspuns pe care l-am dedus, fără să fur din farmecul romanului. Important rămâne că Hirasaka devine un adevărat exemplu pentru ceea ce ar trebui să reprezinte adevărata esență umană, care nu cunoaște egoism, regăsim un om care luptă cu toate puterile pentru dreptate și pentru salvarea celor lipsiți de putere.
Un alt aspect interesant pe care l-am apreciat este aparenta detașare pe care o intuim sau bănuim în ce privește interacțiunea lui Hirasaka cu primii săi clienți: Hatsue, o bătrână educatoare în vârstă de 90 de ani și Waniguchi, un membru al yakuza, în vârstă de 47 de ani. Detașarea lui față de viața celor doi reprezintă mai degrabă un respect aparte față de oameni, faptul că nu îi judecă și îi lasă să își spună povestea cu toate bunele și relele din ea. Întâlnirea cu cea de-a treia lui clientă, Mitsuru, este una care ne explică de ce i s-a șters memoria și de ce din toată viața lui a supraviețuit o singură fotografie cu o imagine nu tocmai subiectivă.
Primii doi clienți ne invită să le cunoaștem cele mai dragi amintiri și persoanele care le-au marcat viața într-un mod definitoriu. Reușim să descoperim în bătrâna educatoare o tânără educatoare care, cândva la începutul vieții, a sacrificat mult pentru salvarea și ajutorarea altora, doar pentru că își iubea profesia și pentru că avea încredere în puterea omului de a face bine. Ne spune o poveste despre aparanțe înșelătoare și despre cum binele apare în mijlocul celor mai întunecate ape.
În cazul impunătorului Waniguchi, fostul yakuza, avem parte de un alt contrast în care descoperim cum un exterior fioros poate ascunde una dintre cele mai calde inimi. Bărbatul a avut parte de un sfârșit destul de violent, ceea ce nu îl supără pentru că este conștient că toate alegerile făcute în viață l-au condus către acest deznodământ. De asemenea, există și posiblitatea ca alegând diferit să nu fi avut ocazia să întâlnească o anumită persoană pe care o admiră și la care se gândește chiar și când nu mai este în viață.
Este absolut incredibil cum fiecare poveste în parte reușește să te emoționeze și cum, poate neașteptat, pentru mine cel puțin, atunci când te gândești că s-au atins prea multe piscuri ca finalul să te mai impresioneze, rămâi în mod surprinzător fără cuvinte. Hiiragii nu își lasă sfârșitul prea mult așteptat, în ideea că ne oferă o acțiune cuceritoare, dar este atât de deosebit încât nu ai cum să nu îl apreciezi. Puterea emoției din aceste pagini am reușit să o mai întâlnesc într-o altă carte, culmea, scrisă tot de o autoare de origine japoneză, Memoriile unui motan călător de Hiro Arikawa, sper ca această comparație să spună ceva despre frumusețea cărții lui Sanaka Hiiragi.
