”Filosofia vinului”, de Bela Hamvas
Editura Curtea Veche, București, 2014
Traducere din limba maghiară, note, postfață și anexă de Laszlo Attila Hubbes
Moto: ”A adus vin și m-a îmbiat cu el. În acel moment mi-a fulgerat prin gând, cât de erotic este băutul, față de mâncat! Băutul se află în cea mai strânsă înrudire cu dragostea. Vinul acela a fost ca un sărut fluid.”
Ce titlu frumos: Filosofia vinului. Și conținutul ar fi demn de menționat dacă am lăsa la o parte câteva pagini furibunde la adresa ateismului, care pot fi puse mai cu seamă în sarcina carierei autorului și a timpului în care acestea au fost scrise. De altfel, postfața lui Laszlo Attila Hubbes face toți bani, pentru că vorbim de un autor mai degrabă clasic, dar foarte puțin cunoscut în România, dar uitat oarecum și în Ungaria. Dacă citim următoarea frază, am putea să îl înțelegem, dar trebuie în același timp să trecem fără prea multă implicare peste cuvintele destul de dure:
”Arta creației și a autodesăvârșirii cere un simț al umorului – acesta a fost principiul după care Hamvas a creat și a trăit, neluându-se niciodată prea în serios. Astfel, și limbajul mistic al scrierilor sale, tonul sobru revelator, sentințele grave – toate ascund în intimitatea lor un umor senin, care însă trebuie descoperit pentru a-l înțelege pe Hamvas. (…) La urma urmelor, spiritul critic al lui Hamvas și umorul lui se reduc la un singur lucru: iubirea – iubirea lui față de om, față de lume, față de Dumnezeu.”
Altfel, cartea lui Bela Hamvas, scrisă în 1945, poate fi judecată separat în funcție de subiectul atins: în primul rând, o adevărată filosofie a vinului, o incursiune interesantă în lumea oenologică din Ungaria, dar și în obiceiurile și tradițiile pe care trebuie să le urmăm atunci când bem un vin bun. Pasiunea lui Bela Hamvas pentru această băutură nobilă este evidentă: aproape în fiecare pagină, există un îndemn de a bea, de a consuma zilnic vin și de a împărtăși celorlalți pasiunea autorului. Desigur, și această parte a cărții este prea mică în raport cu ceea ce se poate spune despre vin, despre originea acestuia sau despre procesul de fabricație, despre tradițiile și regulile prin care poți deosebi un vin bun de un vin fals.
Există multe reguli pentru băut, iar scriitorul maghiar nu se sfiește să spună pe scurt măcar o parte dintre acestea, în capitole precum ”Catalog de vinuri (schiță)”, ”Armoniile gurii”, ”Când să beau, când să nu beau” sau ”Cum să beau?”. Vă voi da, desigur, și un exemplu:
”Cea mai simplă gustare pentru vin o constituie slănina afumată cu pâine și ardei gras. Este cel mai simplu și, în același timp, cel mai clasic pat pentru vin, a cărui măreție, atât timp cât se va mai face vin, nu va pieri niciodată. Ceva asemănător numai în miazăzi se mai cunoaște, desigur, acolo se asortează cu natura vinului sudic: pește prăjit, pâine, măsline. Dacă pe lângă acestea se mai găsește și caș de oaie, aș tot petrece săptămâni în șir într-o astfel de asceză.”
În al doilea rând, ”Filosofia vinului” este o carte religioasă, autorul fiind un creștin practicant și care ia în derâdere toate curentele religioase paralele sau toate persoanele care nu cred într-un Dumnezeu. Poate că unii dintre prietenii mei credincioși ar considera această parte a cărții valoroasă, poate câțiva dintre cititorii ortodocși sau catolici ar fi de aceeași părere precum Bela Hamvas, mai ales în privința ateismului și al ateilor. O mare greșeală, părerea mea, pentru că orice degradare a unei categorii de oameni doar din punctul de vedere al religiozității sale este o mare tâmpenie, așa cum considerarea ca superiori a creștinilor în fața altor religii sau a celor areligioși nu îi face pe aceștia mai înțelepți sau mai inteligenți decât sunt.
Bela Hamvas îi critică și îi jignește complet pe atei, iar modalitatea de scriere a acestei părți a cărții sale m-a făcut să mă gândesc la două forme de lectură posibilă: una este aceea a omului ultra-religios, care poate își găsi satisfacția în cuvintele adresate celor fără religie, chiar dacă aceștia (întocmai ca homosexualii) nu propovăduiesc propriile concepții și principii; a doua este a cititorului prost informat și având cugetul slab, care nu a înțeles adevărul din spatele cuvintelor. Deși scriitorul maghiar este dur în cuvinte, este posibil ca eu să nu fii înțeles cu adevărat ceea ce a vrut el să spună, poate toată această parte a cărții a avut un sens metaforic, metafizic… Dar ce să înțeleg, totuși, eu din acest fragment sau altele asemănătoare?
”Împrejurările sunt cele care m-au silit să ajung la această scamatorie. Toată lumea știe, ateii sunt îngâmfați și vrednici de milă. Să zărească doar numele lui Dumnezeu, și sunt gata să dea cu cartea mea de pământ. Să se atingă numai cineva de obsesia lor, și deja spumegă de furie. Dar cred că-i pot păcăli, dacă voi apela la denumiri mai discrete, cum sunt mâncarea, băutura, tutunul, dragostea. Fiindcă ateii sunt pe cât de încrezuți, pe atât de proști.”
Prin urmare, ”Filosofia vinului” mi-a lăsat o impresie amestecată: este, pe de o parte, un excelent îndrumar al vinului din Ungaria, dar care poate fi extrapolat cu privire la vinul de oriunde, inclusiv la categoriile de vin românesc, așa cum ne sfătuiește, de altfel, și traducătorul textului; pe de altă parte, este un atac furibund la adresa persoanelor care nu sunt simpatizanți ai creștinismului, indiferent de categorie, fără ca aceștia să o merite mai mult decât un creștin practicant. Mai departe, e alegerea dvs. dacă veți citi această carte devenită clasică de aproape 100 de pagini.
1 comment