“Evul Mediu. Arhitectura şi muzica”, de Adrian Leonard Mociulschi
Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011
Prefaţă de Grigore Constantinescu
Moto: „Arta a fost chemată din cele mai vechi timpuri să modeleze în forme palpabile tot ceea ce este, în sine, insesizabil. Mesajul încifrat prin intermediul limbajului artistic, în culori, cuvinte şi sunete, descoperă, celui ce priveşte, citeşte sau ascultă, fascinaţia lumii sensibile.”
Am primit această carte de la autorul său, scriitorul Adrian Leonard Mociulschi, cu rugămintea de a scrie câteva rânduri despre ea, de a o studia, de a împărtăşi cititorilor noştri gândurile despre o lucrare cu un subiect atât de interesant. Chiar dacă nu sunt specialist în domeniile cercetate în această carte, arhitectura şi muzica, sunt în continuare pasionat de istoria, de clădirile şi de oamenii Evului Mediu, astfel încât subiectul atins în paginile scrise de Adrian Mociulschi a fost interesant din punctul meu de vedere.
Despre autor aflăm cuvinte interesante încă de la început: este tânăr (încă nu a împlinit 40 de ani), este dublu licenţiat în muzică şi teologie la Bucureşti şi i s-a acordat în anul 2006 titlul de doctor în muzică. „Evul Mediu. Arhitectura şi muzica” este a doua carte a sa, după lucrarea consacrată fostului său profesor de compoziţie muzicală, intitulată “Ştefan Niculescu. Poetică, matematică şi armonie muzicală”.
Adrian Leonard Mociulschi îşi dezvăluie crezul şi dorinţa de la care a pornit la drum în scrierea acestei cărţi încă din preambul, intitulat inspirat “Ghid de orientare”: „Întrevăzându-se începutul unui drum, marcat nu de borne, ci de pagini, călătorul pe tărâmul imaginar al literelor se va putea întreba dacă acesta va conduce într-adevăr undeva sau este doar o fundătură. Fiecare carte este asemeni unei intrări în labirint ale cărui cărări sunt chiar interpretările noastre. Literele luminează prin cunoaştere pe care o descoperă, dar cititorul va fi nevoit să reia lectura până când va ajunge la un liman.”
Şi purcedem la drum, cu regretul că autorul şi-a sistematizat prea mult cartea, astfel încât lectura se derulează pe doar 110 pagini, având alături delicioase crochiuri ale Ameliei Mociulschi şi structurată pe trei capitole importante, după cum autorul a înţeles să ne dezvăluie cele trei etape esenţiale ale întrepătrunderii istoriei (Evul Mediu) cu două dintre artele care l-au caracterizat (arhitectura şi muzica): „Reverberaţii bizantine”, „Romantismul romanic” şi „Goticul baroc”.
Deşi pare mai curând o lucrare teoretică, am fost plăcut impresionat de introducerile celor trei capitole, în care ni s-au descris toate implicaţiile acţiunilor mai marilor epocii, atât din punct de vedere politic, militar, cât şi religios, asupra culturii şi artelor acelei perioade. Cruciadele, Marea Schismă, dezagregarea Imperiului Roman, figuri istorice precum Godefroy de Bouillon sau Alaric sunt puse în legătură cu arhitectura Evului Mediu, cu muzica din acele timpuri (măcar cea care a supravieţuit până la noi sau care, acum concepută, are un substrat evident medieval), astfel încât să înţelegem întrepătrunderea artelor cu istoria şi o origine a acestora din întunecimile (aşa cum este privită uneori perioada) Evului Mediu.
Informaţii esenţiale descoperim printre rânduri, sensul unor expresii, izvorul unor cuvinte pe care le folosim şi acum, dar nu ne-am gândit niciodată, cu siguranţă, de unde provin: de la prima apariţie în formă scrisă a operei Carmina Burana până la idelurile cavalereşti ale lui Godefroy de Bouillon, pe când refuza Coroana de la Ierusalim; de la structura muzicii bizantine, în definiţia lui Xenakis până la prima atestare documentară a isonului, un cuvânt destul de folosit în prezent, fără a-i şti originile: „Învăţatul din Tarent arăta ca o singură silabă, respectiv un singur sunet sau o singură mişcare a corpului va sta la baza sa. Un corespondent al acestui principiu, în muzica bizantină este isonul – sunetul care însumează toate sunetele într-unul singur, aşa cum teoria rezonanţei naturale a demonstrat.”
Vă las, în final, cu gândurile autorului, care vă invită, cu această carte, la redescoperirea unei epoci şi a artelor în forma lor de la începuturi: „Paginile acestei cărţi urmăresc, în limitarea lor, să comunice un punct de vedere propriu. Viziunea autorului este inspirată de sincretismul artelor. Realităţile şi emoţiile induse subiectului valorificator (omul), prin obiectul contemplaţiei sale (opera), sunt privite prin prisma epocilor în care diferitele limbaje artistice au luat naştere.”
Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Curtea Veche.
(carte primită prin bunăvoinţa autorului, căruia îi mulţumim)
3 comments
De la Kant la avangarda muzicală a secolului XX, după care din nou la muzica Evului Mediu. O acrobaţie periculoasă în care autorul forţează interpretările şi, mai ales, asemănările. Nu vom zăbovi aici a explica de ce muzica anului 1000 nu este la fel ca cea a anului 2000; judecăţile de valoare prin care se compară creaţii artistice atât de depărtate în timp sunt inutile şi ţin mai degrabă de gustul personal al fiecărui ascultător.
Trecând peste unele inexactităţi ale cărţii sau peste stilul inadecvat folosit uneori, mai periculos ni se pare însă incriminarea raţiunii cu perseverenţa cu care o face domnul Mociulschi. Domnia sa trece cu vederea faptul că, chiar în perioada Evului Mediu de care dânsul se ocupă, de o mai mare preţuire se bucura teoreticianul muzicii (musica speculativa) decât interpretul sau compozitorul (musica practica), tocmai datorită faptului că primul dintre aceştia putea analiza muzica în baza raporturilor sale acustice, descrise de numere şi proporţii. Depăşind Evul Mediu, putem spune oare că raţiunea joacă doar un rol minor în muzica polifonică a Renaşterii, în fugile lui J. S. Bach sau în articularea formei la clasici? Îi putem oare învinui oare pe Bartók, Stravinsky, Berg, Varèse, Messiaen, Penderecki sau Ligetti de lipsă de sensibilitate? Aceste atacuri asupra muzicii moderne sunt şi mai greu de înţeles dacă ne gândim că ele vin de la un fost discipol al lui Ştefan Niculescu, unul dintre cei mai importanţi compozitori ai avangardei muzicale româneşti.
Totuși, s-ar cuveni precizarea că această carte poate fi deranjantă tocmai datorită faptului că este foarte bine scrisă, căci, altfel, evident!, ca nu ar curge atâta cerneala despre ea. Tot ce s-ar putea reproșa autorului ar fi doar elocința scrierii, concizia stilului și, poate lipsa tratării unor genuri mai actuale, precum manele sau cântecele de dragoste, de origine orientală, foarte la modă astăzi. De gustibus non est disputandum, unora le poate place jazz-ul altora melodiile tărăganate, altora să-și dea cu părerea, MTV AWARDS, printre cei mai importanți compozitori ai secolului pot fi Steve Reich, Johnny Răducanu, Mariah Carey, Stroe, Esperanza.
interesantă această tactică de a te folosi de numele/pseudonimul altui comentator. spune extrem de multe despre o persoană şi mai ales despre gradul ridicat de iritare/disperare şi meschinărie care-i coordonează mişcările şi gesturile. ciudată această laudă deşănţată şi bagatelizare a oricărui demers critic.