”Din Moldova. Tablouri și schițe din 1850”, de Wilhelm de Kotzebue
Editura Corint, Colecția Istorie cu blazon, București, 2016
Traducere din limba germană de Anna Rosetti-Maiorescu
Prefață de Sorin Liviu Damean
Am citit în ultimii ani mai multe cărți de memorialistică scrise de străinii care au vizitat România de-a lungul timpului, iar cea despre care vă voi spune astăzi câteva cuvinte, a lui Wilhelm de Kotzebue, este una dintre cele care vor rămâne în sufletul cititorului, pentru că stilul povestirii este foarte frumos, curge ca un basm, descrierile sunt realiste, țara noastră, obiceiurile, dezvoltarea nu sunt nici cruțate, nici prea mult lăudate. Câteva cuvinte despre autor: provenind dintr-o familie de origine germană (numele îi dezvăluie această moștenire), Wilhelm de Kotzebue a fost un diplomat rus, care a lucrat în statele germane și în Elveția. Legătura sa cu România a fost îndelungată și prilejuită mai ales de căsătoria cu Aspasia Cantacuzino, locuind din acest motiv în Moldova între 1847 și 1858.
Cartea de față – Din Moldova. Tablouri și schițe din 1850 – conține patru amintiri despre călătoriile sale prin această țară, într-o perioadă în care Moldova era insuficient dezvoltată, aproape în întregime rustică și rurală, cu o diferență netă între clasa superioară, alcătuită din boieri și alți dregători, și clasa de jos, țărani, robi, țigani, mici negustori, în vreme ce clasa de mijloc era aproape inexistentă. În plus, Kotzebue scrie și o mică nuvelă, unde nu există el ca personaj, ci doar o poveste alcătuită din schițe (probabil, auzite de el) despre viața țăranilor moldoveni și a obiceiurilor respectate de acestea.
Wilhelm de Kotzebue, un spirit german, este mai îndepărtat de simțul ospitalității fără limite al moldovenilor, așa că parcă primul lucru pe care îl semnalează și îl laudă în această carte este tocmai această calitate românească, pe care o vede atât la boieri, care îi întind mese bogate, asemănătoare cu cele din Occident, dar și la țăranii simpli, la călători sau la hangii, care îl ajută când are nevoie, îl însoțesc pe drumurile desfundate ale Moldovei, spre mănăstirile celebre sau spre băile de la Slănic. Este entuziasmat de mesele întinse, de bucatele alese de la boieri sau de cele simple de la țărani, iar petrecerile sunt o nebunie, departe de aroganța inconștientă și de distanța din lumea anglo-saxonă:
”Dumnezeu să păstreze moldovenilor veselia, care alcătuiește până acum cea mai de căpetenie însușire a lor! În țările cele de tot civilizate mai nu e cu putință să faci cunoștința cuiva fără a-i fi mai întâi recomandat; și oameni de altmintrelea foarte cumsecade pot sta, de pildă, 12 ceasuri împreună în drum de fier, fără a se folosi de acest prilej și a face o cunoștință interesantă. Aici, slavă Domnului, este altfel; și e foarte plăcut pentru un străin de a se simți tratat cu prietenie, fără a vârî mai întâi pașaportul său în ochii fiecăruia.” (pag. 39-40)
Desigur, nu uită să critice atunci când trebuie: Moldova este încă închistată într-o lume veche, mai ales din punct de vedere al infrastructurii (se pare că în acest domeniu mereu am fost întârziați cu ceva zeci de ani față de Occident), într-un Ev Mediu târziu din care lumea încearcă (și nu prea reușește) să iasă: drumurile sunt pline de noroi, experiența deplasării la Slănic sau la Mănăstirea Văratec fiind în acest sens relevante (cu care cu boi, direct prin râu, prin ploi diluviene, cu căruțe rupte etc.); la una dintre cele mai tămăduitoare băi din Europa, cele de la Slănic, se poate ajunge cu greu, iar odată ajunși acolo totul pare dărâmat și potențial pericol pentru cei bolnavi; înghesuiala și specula sunt la ordinea zilei la târgul de la Fălticeni; boierii sunt deseori cruzi și neomenoși cu cei sărmani, iar nepotismul era la cote înalte.
Impresia generală este însă favorabilă, în ciuda micilor probleme avute, pentru că amestecul acesta de civilizație și de feudalism târziu încântă pe aproape toți călătorii străini (excepțiile sunt cei care au fost plătiți pentru a scrie, fie peșin, fie prin subvenționarea călătoriei). Exemplul cel mai aproape de noi este cel al Prințului Charles, care, 150 de ani mai târziu, a descoperit aceleași lucruri, cu evoluția de rigoare, în satele transilvane. De altfel, Wilhelm de Kotzebue considera că, dacă lucrurile vor evolua așa cum trebuie, dacă oamenii se vor pune pe treabă, de la conducători până la slujbașii mărunți, Moldova s-ar putea transforma într-o nouă Belgie. Că nu a fost așa, constatăm acum:
”Moldova, în mâinile unei stăpâniri cuminte, poate deveni o a doua Belgie, cu deosebire că izvoarele ei firești de bogăție sunt mult mai mari; și acest viitor nu este deloc îndepărtat. E trebuință numai de instituții care să dea capitaliștilor siguranța trebuincioasă; restul vine de la sine.” (pag. 26)
De departe, cea mai importantă parte a cărții este cea intitulată ”O istorie țărănească”, în care societatea țărănească a timpului este analizată cu atenție etnografică, reprezentând o adevărată caracterizare a obiceiurilor de la țară. Aceasta urmărește destinul unei familii simple, dar oarecum înstărite, din satul Pădurica, de pe malul Siretului, plecând de întoarcerea din armată a fiului Ilie, dar acolo de către obștea sătească, conform cutumei. Această evadare va schimba pentru totdeauna destinul familiei, pentru că înseamnă o încălcare a regulilor stabilite din bătrâni, și care îi va duce pe membrii ei într-un carusel din care nu lipsesc nunta și înmormântarea, jafurile țiganilor și tradițiile religioase. O frumoasă și realistă frescă a vieții satului românesc dintotdeauna.
Cartea apărută în colecția ”Istorie cu blazon” este însoțită de câteva fotografii de epocă, în care apar Iașii de odinioară sau alte regiuni ale Moldovei, dar și portrete ale autorului și ale soției sale . Așa cum vă spuneam, dacă memoriile de călătorie ale străinilor ajunși în România sunt de obicei schematice, aici privirea generală și amănuntele aduse de locuirea îndelungată pe pământul moldovenesc dau impresia de sinceritate și de autenticitate, volumul fiind o excelentă frescă etnografică și sociologică a Moldovei de mijloc de secol XIX.
