Despre Mihail Sebastian şi “Oraşul cu salcâmi”

“Oraşul cu salcâmi”, de Mihail Sebastian

Cu ceva timp în urmă, Dragoş ne trimitea o leapşă despre Mihail Sebastian, căreia îi răspundem acum şi, cu această ocazie, ne cerem scuze pentru întârziere. El întreba atunci următoarele: „dacă ar fi să spuneţi ce înseamnă Mihail Sebastian  pentru voi, ce-aţi spune?”

Am decis să nu răspund oricum la ea, ci încercând să îmi recitesc măcar unul dintre romanele din adolescenţă şi anume “Oraşul cu salcâmi”, despre care voi vorbi mai pe larg mai jos.

Să o luăm însă cu începutul. Ce a însemnat şi ce înseamnă Sebastian pentru mine? Pe undeva prin şcoala generală sau chiar în clasa de liceu, secţia (normal!) de filologie, mi-a fost dat sa aud şi de un romancier român – fără să îmi treacă pe la ureche nicio informaţie privind originea sa evreiască – numit Mihail Sebastian, care scrisese câteva romane şi piese de teatru, cele menţionate cel mai des fiind Oraşul cu salcâmi, Accidentul, Jocul de-a vacanţa şi Steaua fără nume.

Am purces atunci la lecturarea lor, eram entuziasmat şi acum, după recitirea “Oraşului cu salcâmi”, îmi dau seama şi de ce: pentru că zugrăvea o lume la graniţa dintre adolescenţă şi maturitate, o lume plină de dragoste, de relaţii interumane, de mirajul primei iubiri, exact ceea ce, la acea vârstă, ne doream şi noi.

Peste timp, l-am redescoperit pe Sebastian din perspectivă istorică, pe Sebastian omul, care a trăit într-o epocă foarte complex şi complicată, căreia multe personalităţi nu i-au rezistat din punct de vedere moral. Am citit astfel fragmente din Jurnal, care au făcut senzaţie în epoca postdecembristă şi l-au adus astfel pe Sebastian înapoi în ochii publicului dornic de cultură.

În ultima perioadă, Sebastian a făcut obiectul unor studii interesante, cu privire la viaţa sa, la atitudinea pe care a avut-o în perioada interbelică, întâi în redacţia Cuvântului, apoi în dizgraţia conducătorilor datorită originii sale “nesănătoase”. Ultimele momente sunt aspectele pe care el le-a comentat cu mare profunzime în Jurnal şi asupra lor nu se discută prea mult şi prea des, pentru că sunt recunoscute şi nu mai este mare lucru de descoperit.

Tangenţial, aspecte despre Mihail Sebastian găsim şi în lucrarea Alexandrei Laignel-Lavastine, intitulată „Cioran, Eliade, Ionesco. Uitarea fascismului”, mai cu seamă în privinţa prieteniei apropriate dintre Eliade şi Sebastian, autoarea citând deseori din Jurnalul celui din urmă pentru a accentua căderea lui Eliade pe panta antisemitismului şi fascismului. Sebastian este considerat aici o persoană care şi-a păstrat idealurile, şi-a menţinut propriile principii şi a rămas fidel socio-democraţiei. Despre Eliade, el notează în Jurnal: „Mircea este un om de dreapta, până la ultimele consecinţe. În Abisinia, a fost cu Italia. În Spania, e cu Franco. La noi, e cu Codreanu. Face numai eforturi – cât de penibile? – pentru a ascunde acest lucru, cel puţin faţă de mine. […] Îl voi pierde pe Mircea pentru atâta lucru? Simt între noi tăceri jenante, care ascund numai pe jumătate explicaţiile de care fugim, fiindcă le simţim probabil fiecare. Şi acumulez mereu deziluzii – în care prezenţa lui la Vremea antisemită nu e cea mai mică”.

În schimb, Marta Petreu consacră un studiu exhaustiv lui Mihail Sebastian si perioadei sale de la Cuvântul lui Nae Ionescu. Despre această carte, apărută în acest an la Editura Polirom, am scris pe larg în momentul în care am citit-o şi nu aş vrea să revin decât asupra unor rânduri: „Ne exprimăm rezerva că putem să reconstituim personalitatea unui om doar pe baza unor articole publicate în presa vremii, pentru că acestea pot fi, pe rând, reale, denaturate, „comandate” sau, pur şi simplu, scrise sub impresia unor emoţii puternice, unei duşmănii adevărate ori unui dezgust adus de partide sau politica vremii. În acelaşi timp, nu putem să negăm evidenţa că, indiferent de condiţiile epocii sau de influenţa, uneori negativă, a celor din jur, Mihail Sebastian a scris articole cu evidentă tentă de dreapta, naţionaliste, antidemocratice, în linia naeionesciană, criticând în aceeaşi măsură şi liberalismul, dar şi naţional-ţărănismul, partidele democratice ale acelor ani”.

Revenind la „Oraşul cu salcâmi”, mă aflam deunăzi într-o librărie, am zărit cartea şi am zis să o recitesc pentru această leapsă cu Sebastian. Chiar dacă ediţia de faţă a fost extraordinar de proastă (o să explic într-un post-scriptum), romanul a fost urmărit cu atenţie, dornic să pătrund din nou în lumea adolescenţei pierdute.

Din păcate, nu avem de-a face cu o capodoperă. Mi s-a părut o carte obişnuită, forţată, făcută parcă pentru a plăcea unor categorii umane (tinerilor, amatorilor de literatură uşoară, digerabilă, fără înflorituri şi complicaţii). Nu găsim descrieri amănunţite, ne plimbăm printre sentimentele umane fără a le aprofunda, iubirile se fac şi se desfac anotimp după anotimp. Cu toate că, să recunoaştem, viaţa este chiar aşa cum o descrie romancierul, totuşi vroiam mai mult: profunzime, introspecţie, aplecare asupra sentimentelor, mai cu seamă că este vorba de iubire, cel mai frumos, dar şi cel mai complicat dintre sentimente.

Romanul nu străluceşte, deşi este plăcut la citit, dăruieşte dragoste, în forma ei pură, şi inocenţă, aşa cum exista şi în inimile noastre pe la 20 de ani.

Vă las în compania unor citate din această carte:

„Că fruntea băiatului se umbrea, că buzele lui subţiri de copil păleau, că ochii îi ardeau calzi, cine ar fi putut să o asigure că toate astea nu erau simple păreri sau simple capricii trecătoare? Şi de altiminteri îl iubea: aşa cum ar fi iubit un frate, dacă l-ar fi avut sau poate nici aşa. Avea pentru el o simpatie curioasă, nedefinită.

Îl mângâia pe păr, ca să-i facă plăcere şi cu toate astea plăcerea era a ei, fiindcă degetele ei lungi şi subţiri erau înfiorate, cuprinzând între ele acea frunte dreaptă de adolescent torturat.”

„Erau şi între ei patru atâtea lucruri neexplicate! Ce îi aducea acolo pe ei, atât de deosebiţi unul de altul? De ce, întâlnindu-se, aveau impresia că se ascund, de ce, despărţindu-se, aveau senzaţia că se pierd?”

„De ce în două luni s-ar fi schimbat? Ea fusese poate vinovată de oarecare neglijenţă, dar nu îl iubea mai puţin. Observa acum, când el părea să se depărteze, că gândul de a-l şti pe el apropiat îi este necesar şi consolator, că iubirea lui era singurul lucru de preţ în acea viaţă monotonă şi veche. Erau gesturi care îi plăceau, erau cuvinte cu care se obişnuise, erau glume pe care le aştepta. Câtă vreme le avusese în chip firesc, nu îşi dăduse poate seama cât îi erau de dragi, dar acum, când era pe cale să le piardă, îşi spunea că fără ele nu va putea trăi.”

„O săptămână de la întoarcerea ei la D… fusese hotărâtă să se omoare. Pe urmă se lăsase în voia obişnuinţei de a trăi.

Era mama, erau ceasurile de exerciţiu la pian, erau treburile mici prin casă, cărţile, plimbările. Află atunci că e mai uşor să te desparţi de viaţă, într-un moment tragic, când o vezi în mare, puţin abstract, puţin nereală, decât să te desparţi de o mie de lucruri, care fiecare în parte nu înseamnă nimic, dar toate la un loc fac o existenţă.”

P.S. Am foarte mare grijă de cărţile mele, le consider unul dintre bunurile mele cele mai de preţ. Şi îmi e foarte mare ciudă când una din ele se pierde, o pagină se rupe sau nu este prinsă bine de la tipografie. În cazul „Oraşului cu salcâmi”, editura Blassco a făcut o treabă foarte proastă în privinţa modului în care a lăsat această carte pe piaţă. Nu am bruscat-o, nu am purtat-o pe multe drumuri (aşa cum fac cu celelalte cărţi), am dat paginile cu grijă, însă, atunci când am terminat-o, nicio pagină nu mai era la locul ei, toate fiind desprinse, „purtate de vânt”. O să am grijă să evit editura de aici înainte.