”Infrapaginal. Jurnal 2000-2018”, de Ciprian Măceșaru
Editura Cartex, București, 2019
Este o mare doză de tragism și suferință în Jurnalul lui Ciprian Măceșaru, care provine din însăși condiția scriitorului și omul de cultură român, prins între responsabilități literare și probleme personale, căruia nu-i este niciodată suficient să scrie, fiindu-i necesare joburi colaterale, care să-i asigure supraviețuirea zilnică. Căci mulți dintre scriitorii români se zbat într-o stare de deznădejde, din cauza sărăciei și a neputinței de a trăi din ceea ce știu cel mai bine, din scris.
”Am descoperit că nu sunt atât de puternic pe cât credeam. Evenimentele din ultima perioadă m-au șubrezit. Moartea lui Miki, sinucigașul, criza de sciatică (am leșinat), problemele cu tata, problemele de sănătate ale Cristei, căderea în brațele mele, în autobuz, a unui bolnav de epilepsie, frustrarea că nu pot scrie nimic notabil (mi-am hăcuit romanul, nu a mai rămas nimic din el)… Am ajuns aici miercuri seara și de atunci hibernez. Lângă mine, pe pat, un roman de J.J. Armas Marcelo: Starea de comă. N-am citit un rând, dar titlul e perfect.” (pag. 140)
Ciprian Măceșaru trăiește această dramă și ea este descrisă în multe pagini ale volumului său, fie conștient și direct, fie indirect, prin aluzii delicate sau prin relevarea a însăși existenței sale, prilej de lacrimi și de revoltă. Se adaugă aici și deznădejdea omului care respiră cultură că timpul nu mai are răbdare, că îmbătrânește încet-încet și aproape nimic din ceea ce și-a propus nu a reușit, nu te mai ajută nici anii rămași, nici măcar corpul. Nu este doar drama lui însă, ci a noastră, a tuturor care trăim în aceleași spații precum autorul; am avut cu toții idealuri, am avut speranța că odată cu noi și prin noi, lumea se va schimba și oamenii vor fi ”subjugați” de cultură, de corectitudine, de politică făcută cu inima, că va exista o lume nouă. Nu am reușit, după cum nu vor reuși, poate, nici copiii noștri.
”Mi-e teamă să nu mă îmbolnăvesc de nervi. Simt în măduva oaselor o disperare ce mă furnică neîncetat. De-aș putea scrie ceva ca lumea, să mă liniștesc.” (pag. 22)
”Sunt aproape de vârsta de treizeci de ani, cea care separă timpul speranțelor de cel al certitudinilor. Nicio șansă de triumf.” (pag. 69)
Dar Jurnalul lui Ciprian Măceșaru nu este doar despre suferință, nu este doar despre condiția scriitorului român. Autorul are o incredibilă dorință de a acumula cât mai multă cultură, cât mai multe informații (exagerând numindu-se ”leneș, nu prea inteligent”, ”labil psihic” etc.) și dorința se transformă în realitate, pentru că el pare a aprofunda arta întreagă, referințele literare, cinematografice, artistice fiind abundente. Și totul este de admirat, pentru că, în calitate de cititor, observi și acumulezi și tu la rândul tău informații despre scriitori necunoscuți, desenatori din țările din jur, simfonii descoperite și te simți mai bogat cultural și sufletește, fără să fii în nicio clipă forțat. Rămâi doar cu întrebări: când are timp Ciprian Măceșaru să facă toate astea?; unde le descoperă?; cum ai putea să fii și tu așa de consecvent și plin de curiozitate? Câteodată găsim însă și răspunsuri:
„Multă lume are senzația că frenezia cu care fac lucruri vine dintr-un optimism extraordinar, dintr-o nerăbdare a unui individ dornic să cucerească lumea, plin de viață, așadar. Oamenii nu se gândesc că de fapt este expresia fricii, că fac atât de multe lucruri și în așa mare grabă doar pentru a-mi adormi demonul, pentru a nu-l lăsa să prindă puteri.” (pag. 191)
Și mai este ceva: în unele cărți, mai ales când cunoști autorul, te cufunzi și trăiești alături de el. Iar la Ciprian Măceșaru cu atât mai mult, pentru că dincolo de referințele culturale, dincolo de tristețea scriitorului român, multe pagini se petrec sau au legătură cu Câmpina, orașul lui natal, orașul în care trăiesc și eu. În plus, relația cu tatăl (gândurile/rândurile de la pagina 245-246 ilustrează tristețea permanentă cu care a trăit), relația cu familia sunt atât de similare cu ceea ce am trăit și trăiesc eu. Așa că am iubit acest jurnal, l-am așezat alături de suflet, pentru că este și despre mine, este despre oricare dintre noi, mai ales despre generația intelectualilor născuți undeva după 1975.
