„Dezapartenență. Psihologia creației literare”, de Sophie Képès
Editura Tracus Arte, București, 2025
Traducător: Mădălina Ghiu
Dezapartenență este un eseu hibrid, situat la granița dintre teorie, jurnal personal și reflecție literară, în care Sophie Képès explorează condiția scriitorului ca ființă structural dezrădăcinată, aflată într-o relație tensionată cu apartenența, integrarea și normalitatea socială. Cartea îmbină experiența biografică a autoarei cu referințe teoretice și psihanalitice, construind un discurs coerent despre însingurare nu ca deficit, ci ca spațiu generator de sensibilitate, luciditate și creație.
Unul dintre punctele centrale ale volumului este ideea că scriitorul trăiește într-o formă permanentă de „pe lângă”: o poziționare marginală față de structurile familiale, sociale și simbolice dominante. Sophie Képès nu tratează această stare în termeni romantici sau eroizanți, ci o analizează ca experiență existențială constitutivă, adesea dureroasă, marcată de rupturi timpurii, de dificultăți de integrare și de o acută conștiință a alterității. Dezapartenența este văzută ca o condiție ontologică, însăși regulă, dacă la început ai impresia că se poate vorbi despre accidente biografice, autorii și autoarele fiind excepțiile care au reușit în singurătate, tocmai aceasta este calea prin care se nasc scriitorii.
Eseul este construit ca un periplu în existența autoarei, pornind din copilărie și din relațiile familiale primare, pentru a ajunge la erotism, sexualitate, intelectualism și la raportarea față de lume, la găsirea propriului ritm al vieții. Autoarea acordă atenție modului în care legăturile timpurii modelează percepția sinelui și a lumii, precum și felului în care lipsa stabilității produce o formă de hipersensibilitate. Departe de a fi idealizată, este prezentată ca sursă atât a suferinței, cât și a creativității, mergând cumva pe urmele unor clișee cvasi-romantice și poate existențialist-sumbre, autoarea va ajunge la concluzia că tocmai nevoia de a umple golul este de fapt cea care o ajută sau îi ajută în general pe artiști să creeze.
Valorea teoretică a textului se poate vedea în pasajele psihanalitice și reflecții asupra statutului scriitorului în modernitate, fără a deveni un text rigid sau didactic. Conceptele sunt integrate organic în fluxul narativ, fiind adesea filtrate prin experiențe personale sau prin analogii cu traiectoriile altor scriitori și scriitoare. Nu este o construcție teoretică sistematică, ci mai degrabă o rețea de idei, în care experiența individuală capătă valoare exemplară. O alegere care face lectura textului mult mai ușoară, conferind textului o mai mare accesibilitate, fără a-i diminua rigoarea.
Dimensiunea confesivă a cărții este esențială, cartea funcționează și ca un jurnal intelectual și afectiv, în care autoarea își expune vulnerabilitățile, îndoielile și sentimentul persistent de neapartenență. Tocmai această sinceritate controlată, lipsită de exhibiționism, face ca textul să fie ușor recognoscibil pentru cititorii care au trăit experiențe similare: sentimentul că nu se pot integra pe deplin, că rămân mereu într-o zonă intermediară, în afara normelor. Cartea nu oferă soluții sau rețete de adaptare, ci validează această stare ca posibilă formă de existență.
Importanța cărții rezidă atât în valoarea sa teoretică, cât și în forța ei confesivă, autoarea propune o reflecție profundă asupra condiției scriitorului contemporan, dar și asupra unor aspecte universale ale existenței umane: singurătatea, dorința, imposibilitatea de a aparține pe deplin. Fără a apela la discursuri normative sau la concepte opace, Sophie Képès reușește să construiască un text care funcționează simultan ca eseu critic și ca formă de autoanaliză. Este un volum care oferă atât instrumente de reflecție, cât și un spațiu de recunoaștere, confirmând faptul că neapartenența poate deveni, paradoxal, un mod autentic de a fi în lume.
Stilistic, am rematcat o scriitură poetică, densă, și totuși clară, ceea ce m-a făcut să-mi doresc să ajung și la operele sale de ficțiune pură. Limbajul este atent dozat, evitând abstracțiunile inutile și formulările grandilocvente. Poeticitatea nu rezultă din ritm, capacitatea de a surprinde nuanțe afective și parte din precizia observației. Este o carte remarcabilă mai ales prin faptul că te lasă să înțelegi lucrurile fără să fie banală sau simplistă, iar asta este o performanță foarte greu de atins. Chiar dacă temele abordate sunt complexe, ceea ce indică un control stilistic remarcabil, se citește pasionant, este una dintre cărțile mele de suflet deja, mă bucur nespus că am găsit după Între margini de Elena Ferrante și Meseria de romancier a lui Murakami o altă carte despre scris la care cu siguranță voi reveni.
