”Deschisul. Omul și animalul”, de Giorgio Agamben
Editura Humanitas, Colecția Filozofie, București, 2016
Traducere din italiană de Vlad Russo
Moto: ”Poate că și lagărele de concentrare și de exterminare sunt un experiment de acest gen, o tentativă extremă și monstruoasă de a tranșa între uman și inuman, care a sfârșit prin a atrage în prăbușirea ei însăși posibilitatea distincției.” (pag. 32)
Lectura volumului ”Deschisul. Omul și animalul” mi-a reconfirmat ceea ce credeam despre filosofie și anume că atinge cele mai importante probleme ale umanității, dar într-o manieră atât de abstractă, încât cu greu poate fi înțeleasă de către neinițiați. Italianul Giorgio Agamben, considerat unul dintre cei mai importanți filosofi italieni contemporani (și căruia i-am ratat cartea ”Nuditatea”, apărută tot la Humanitas), tratează aici relația dintre om și animal, nu din perspectivă biologică, ci mai degrabă din perspectivă evolutivă, încercând să explice dacă am pornit la drum, ca ființe umane, din animale, unde am ajuns și când suntem din nou în apropiere de acest stadiu și ce se întâmpla mai departe.
Așadar, este vorba de evoluția omului, dar Agamben nu tratează acest lucru cronologic sau istoric, ci atemporal, în funcție de anumite exemple grăitoare, care îi pot susține discursul; astfel, primele pagini sunt consacrate viitorului omenirii, plecând de la Biblia ebraică din secolul al XVIII-lea, aflată acum în Biblioteca Ambrosiana din Milano, și de la miniaturile de inspirație mistică aflate la finalul acesteia, în care sunt înfățișați, printre alții, neprihăniții la sfârșitul timpurilor, dar realizați cu trup de om și capete de animal. Cu alte cuvinte, ”la sfârșitul timpurilor, relațiile dintre animale și oameni se vor așeza într-o nouă matcă, iar omul însuși se va împăca cu natura sa animală.”
Continuând incursiunea în lumea post-istorică, autorul preia câteva dintre cuvintele lui Toma d’Aquino pentru a discuta despre chipurile pe care omul și natura urmează să le ia la sfârșitul veacurilor, dacă omul devine animal sau dacă rămâne, în esență, om, după învierea post-apocaliptică:
”Viața animală este exclusă din Paradis, că viața preafericită nu este în nici un caz o viață animală. Prin urmare, nici plantele, nici animalele nu-și vor găsi locul în Paradis, ”se vor perverti potrivit întregului și potrivit părții” (ibid.) În trupurile celor înviați, funcțiunile animale vor rămâne ”inutile și goale de conținut”, exact așa cum, potrivit teologiei medievale, Edenul rămâne gol de orice viață umană după alungarea lui Adam și a Evei.” (pag. 29)
Foarte interesante, chiar pentru mine, un nepasionat de filosofie, sunt paginile în care se discută despre omul de la începuturile istoriei, plecând de la teoriile arhicunoscute, ale creației, pe de o parte, și ale evoluției, pe de altă parte, autorul, alături de alți filosofi pe care îi ia drept exemplu, fiind artizanul absolut al celei de-a doua teorii, cea evoluționiste. De asemenea, foarte interesant discursul despre limbaj, cel care până la urmă îl definește pe om și îl deosebește de animal. Când a intervenit așadar limbajul, apare el odată cu ființa umană sau este doar o invenție post-naștere a acesteia? Concluzia la care ajunge autorul este că limbajul este un lucru atât de necesar și de natural pentru ființa umană, încât limbajul nu poate exista fără om, așa cum nici omul nu a apărut fără limbaj. Cu toate acestea, el pare a fi o creație inconștientă a omului, odată ce acesta a evoluat din animale.
În final, un accent deosebit este pus pe starea de plictis profund, în care, spune Heidegger, omul se aprope cel mai mult de animal, fiind într-o stare primordială, în care nimic nu îl mai mulțumește, lâncezește, iar gândurile nu mai au coerență și nici utilitate:
”În pustiul lăuntric al plictisului profund vibrează astfel ceva precum ecoul acelui ”cutremur esențial” ce provine, la animal, din existența sa expusă și absorbită într-un ”altul”, care însă nu se dezvăluie niciodată ca atare. De aceea, omul cuprins de plictis se află într-o ”apropiere extremă” – chiar dacă numai aparentă – de acapararea proprie animalului. Amândoi sunt, în gestul lor cel mai specific, deschiși către o închidere, total livrați unui lucru care li se refuză cu încăpățânare (și poate, dacă ne e permis să vorbim despre dispoziția afectivă caracteristică unui gânditor, tocmai acest fapt de a fi livrat unui lucru care se refuză definește tonalitatea emotivă specifică a gândirii lui Heidegger).” (pag. 80)
Prin urmare, suntem în fața unei cărți fundamentale pentru cei care doresc să cunoască sau să aibă un punct de plecare în discuția cu privire la natura omului, care se poartă de secole nu numai în lumea filosofică, ci și în domenii precum anatomie, biologie, artă sau religie. Sunt oamenii doar niște animale mai evoluate, așa cum consideră biologii sau, dimpotrivă, am evoluat din stadiul de animal, dar ne deosebim în mod esențial de acesta, în primul rând prin apariția limbajului, suntem niște animale transfigurate, transformate total tocmai prin faptul că noi conștientizăm lumea în care ne aflăm și încercăm să o transformăm. Deși neatinsă, tema liberului arbitru ar putea fi o altă deosebire esențială între om și animal.
