”Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți”, de Roger Scruton
Editura Humanitas, Colecția 12 cărți despre lumea în care trăim, București, 2017
Traducere din engleză și note de Dragoș Dodu
Undeva pe la începutul acestui volum, Roger Scruton face o diferență între două feluri de culturi: cultura comună, cea descrisă de antropologi, și cultura înaltă, acea formă de cunoaștere specializată, care nu poate fi dobândită numai prin canalele comunicării populare, ci trebuie studiată și aprofundată. Desigur, el discută în acest volum despre cultura înaltă, care ”ne învață să trăim ca și cum viețile noastre ar conta în eternitate”. Nu putem fi decât de acord cu această împărțire, dar alta este problema, respectiv considerațiile sale despre faptul că miezul culturii, de orice fel, este constituit, din punctul său de vedere, din religie și tradiții. Lipsa acestora, consideră autorul, va conduce la dispariția umanității, așa cum o cunoaștem noi:
”Miezul ”culturii comune” este religia. Triburile supraviețuiesc și prosperă deoarece au zei, care topesc multiplele voințe într-una singură, reclamând și răsplătind totodată sacrificiile de care depinde viața socială. Rugăciunea reprezintă un tribut insuficient plătit unei divinități autentice, care pretinde de obicei observanță religioasă, sub forma ritualului și a sacrificiului.” (pag. 16)
Plecând de la aceste considerente, Roger Scruton face în volumul ”Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți” o apologie a culturii, dar nu neapărat moderne, ci trecând prin evoluția istorică a principalelor curente artistice tocmai pentru a ilustra felul în care cultura ”a involuat” de-a lungul secolelor și a fost surclasată de secularizare, laic și revolta tinerilor. Autorul pleacă de la iluminism și trece prin romantism, modernism, avangardă sau kitch pentru a concluziona că, treptat, fiecare curent artistic a pus cultura într-o dificultate crescândă, fiecare a fost, în ordine, din ce în ce mai rău, culminând cu prezentul dictaturii tinerilor.
Este clar că Roger Scruton plătește oarecum niște polițe în acest volum, devenind un habotnic atunci când critică atât lucrările unor personalități ale ateismului și deconstructivismului, cât și tare ale timpurilor moderne, precum sexul liber sau muzica, pentru că el nu vede aproape nimic bun în cultura modernă, dacă aceasta nu se substituie sau nu e complementară religiei oficiale. Așa că, printre rânduri, aflăm că revoluția sexuală a dezvrăjit actul sexual, că tot ce e muzică modernă este haos (de la The Beatles la Nirvana), că starurile pop-rock moderne (REM, U2 etc.) sunt doar niște ”specii”, iar cei mai onești spectatori de fotbal nu sunt cei calmi, ci renumiții hooligans:
”Starurile pop moderne refuză adesea să răspundă la un nume omenesc normal, deoarece asta le-ar compromite statutul totemic. Numele trebuie să fie o icoană a faptului că e membru al ”tribului”. Sting, R.E.M., Nirvana, Hanson, Madonna, U2 sunt ca numele de specii adoptate de grupuri tribale pentru a-și lămuri identitatea socială, cu precizarea că nu specii biologice sunt invocate de aceste titluri, ci tipuri umane ridicate în slăvi.” (pag. 138)
Nu există numai critică în acest volum, sunt și descrieri a unor curente artistice din punct de vedere al esteticului sau frumuseții, sunt și exemple ale unor personalități culturale influente în fiecare epocă. Deși de-a lungul timpului, relația dintre religie și individ a cunoscut multe suișuri și coborâșuri, distanța dintre ele a devenit apreciabilă, la început, în straturile superioare ale societății, în cadrul intelectualității. Roger Scruton vede un moment cheie în această schismă și anume publicarea Esteticii lui Baumgarden:
”Ceva semnificativ s-a întâmplat, imediat după 1750, când Baumgarden și-a publicat Estetica. Arta, muzica, poezia și frumusețea naturală au început să capete în viața intelectuală, importanța covărșitoare pe care au păstrat-o până astăzi. Esteticul a început să înlocuiască religiosul ca principal filon al educației. Arta și literatura au încetat să fie modalități de recreere și au devenit studii, închinate, așa cum și divinitatea fusese închinată, instruirii și rafinării sufletului.”
De la acest moment, cultura înaltă dispare încet din lumină, iar arta începe să se compromită. Cel puțin din perspectiva autorului, care dă numeroase exemple favorabile punctului său de vedere, de la pilde cu filosofi iluminiști care nu mai cred în zei, dar se declară curioși de atitudinea pioasă a credincioșilor și de piatra care înfățișează idolul, nu de idol ca atare (așa cum facem și noi, acum, ca turiști), până la lucrările artistice ofensatoare, precum Don Juan al lui Byron, Orlando Furioaso sau Madam Butterfly. Toți aceștia s-au aventurat, cum spune Scruton, pe un teritoriu spiritual ce nu-și are locul pe harta creștinismului. Pe de altă parte însă, sunt înfățișați cei care au afirmat că omenirii îi este cu neputință să trăiască fără credință (iar aceasta trebuie neapărat să fie creștinismul, desigur), precum Baudelaire, Nietzsche sau Wagner.
”Supusă presiunilor extreme ale unui mod de viață laic și materialist, arta începe să se compromită, să se piardă în iluzii deșarte și în visuri. Fantezii gata făcute înlocuiesc lucrarea imaginației, iar sentimentul moral ferm lasă locul sentimentalității lipsite de duh.” (pag. 76-77)
Cel mai bun lucru în volumului lui Roger Scruton este chiar partea de final, concluziile, care par a fi scrise de alt autor, unul care încearcă să vorbească pe limba tuturor și să nu jignească pe nimeni. Sunt câteva pagini care par deschise oricărui cititor, de parcă există cititori care citesc doar introducerea și concluziile. Cum spuneam în mini-prezentarea mea de pe Facebook, pare chiar normal în acest final al volumului, iar în restul acestuia nu este decât un teoretician, care respinge orice altceva decât religia și conservatorismul, ideologiile sale predominante. Oare el nu asculta muzică modernă?
