”Amintiri despre apă: re minor”, de Ivan Stankov
Editura Humanitas, București, 2018
Traducere din bulgară de Mariana Mangiulea Jatop
Am tot citit în ultimul timp cărți despre copilărie, dar pare că în volumul lui Ivan Stankov este vorba despre altceva: acel ceva după care recunoști o carte care va deveni clasică. Desigur, e vorba și despre autor aici, Ivan Stankov, un autor bulgar care s-a născut în localitatea Gomotarți, din regiunea Vidin, locuită acum de doar 700 de locuitori. Mi-am făcut timp să mă uit pe Google maps și am descoperit, dintr-o singură privire, toată atmosfera spațială din carte: o localitate aflată chiar pe malul Dunării, pe un mal înalt, sărăcăcioasă, nespectaculoasă, iar peste fluviu, destul de aproape se află plopii și malul românesc nisipos (foarte aproape de cunoscutul Port Cultural Cetate). Acesta este cadrul în care au loc evenimentele, unde îi regăsim personajele lui Ivan Stankov în ”Amintiri despre apă”, povestind despre copilărie, despre satul ce pare să moară din zi în zi.
Sunt 12 povestiri, fiecare având în jur de 10 pagini, în care, treptat, etapizat, asistăm la dispariția satului tradițional bulgar (dar putea fi la fel de bine sat românesc sau sat de oriunde), la dispariția localităților de pe cursul Dunării, înfrânte treptat de sărăcie și dispariția statului protectiv. Prima etapă – comunismul – are în centrul său sărăcia, după cum ni se relevă în chiar prima povestire a volumului, ”Laptele”. Aici, naratorul-povestitor nu este încă născut și o privește din depărtare pe sora sa, care are doar doi ani, cum își așteaptă părinții să se întoarcă de la pescuit/C.A.P. (oare era necesar ca traducătorul să explice această sintagmă, mă întreb), împreună cu străbunica sa. Este o povestire tristă, despre sărăcie și singurătate, despre lumea magică a primilor ani de copilărie, în care fiecare obiect din jur se trensformă în jucării, despre foame într-o lume fără scăpare, așa că străbunica trebuie să găsească mijloace neobișnuite de a-i astâmpăra foamea copilului:
”Se aşază pe pat, îşi pune strachina în poală şi se apucă să fărâmiţeze bucata de mămăligă. Anuşka trage cu ochiul nerăbdătoare şi curioasă, vrea să vadă cum bucăţelele ţopăie îmbietor în laptele din vas. Îi place mai mult mămăliga decât pâinea. Pâinea se înmoaie, se îmbibă şi se lasă la fund, pe când mămăliga se joacă, se împotriveşte caraghios, bucăţile se ţin cu greutate la suprafaţă, se răsucesc leneşe de pe-o parte pe alta, stau ţepene deasupra laptelui şi rămân galbene până la capăt. Anuşka atinge cu degeţelul o bucată care se iţea mai semeaţă decât celelalte, o apasă să se scufunde, dar, curând, laptele o ridică la loc. Fetiţa râde şi râsul ei sună ca un clopoţel, apoi îşi linge vajnic vârful arătătorului. Se gândeşte cum Buna, spre deosebire de mama, nu o ceartă pentru lucruri mărunte, cum ar fi spălatul pe mâini, dar gustul laptelui acoperă iute aceste gânduri, făcându-le uitate. Deşi laptele nu e cald şi nici dulce, începe să-l simtă mai întâi în cerul gurii blând, ca apoi să-i inunde gâtul şi să se urce spre nas. Sora mea simte cum acolo miresmele se despart, cum se desfac în iarbă şi soare, în troscot şi frunze proaspete de salcâm. Se-nfioară de plăcere. Papara e gata, strachina e mai plină decât fusese şi ochişorii Anuşkăi strălucesc de bucurie. Sprijinindu-se în ambele mânuţe pe genunchii Bunei, îşi ridicăspre ea căpşorul, mijeşte ochii şi deschide guriţa în faţa lingurii mari din aluminiu.” (pag. 12)
Este un prim semn că acest sat nu are niciun viitor. Continuarea este la fel de susținută, pentru că vom străbate pas cu pas, alături de narator și de personajele foarte bine construite, o întreagă lume a satului de la Dunăre, plecând de la acea mâncare sărăcăcioasă din ”Laptele” până spre dispariția satului prin emigrarea populației active în Italia, în paralel cu moartea celor bătrâni și suferinzi. Nu sunt uitate, pe parcurs, nici cei care se îneacă în Dunăre, nici foștii deportați sau babele bocitoare, existente în orice comunitate rurală.
Pare numai realism și tristețe aici, iar copilăria de la Dunăre plină de suferință. Nu este așa, pentru că acești copii au avut o copilărie și adolescență în care rareori lipsurile se vedeau, în care au evoluat normal, trecând prin inevitabilele fericiri, având parte de iubiri, de primele experiențe sexuale, de prieteni și de întâlniri cu oameni buni. Iar când realitatea nu a fost suficientă sieși, Ivan Stankov a trecut de realism și de descrierea obiectivă, pentru a ne transporta pe tărâmul magiei și al fantasticului: peste amintirile naratorilor se suprapune timpul de mult uitat și pierdut și este nevoie cumva ca piesele lipsă să fie umplute de creaturi și evenimente extraordinare. Suntem în fața unui realism magic clasic, în care scriitorul bulgar se mișcă pe tărâm solid și cunoscut.
În ciuda unei atmosfere de nostalgie după un trecut ce nu mai reînvie, după un sat pierdut parcă pentru totdeauna, ”Amintiri despre apă” este un volum ce trebuie citit, al unui autor matur, ce se simte ca acasă în lumea cuvintelor și a copilăriei de la Dunăre.
