”Constance. Tragica și scandaloasa viață a doamnei Oscar Wilde”, de Franny Moyle
Editura Humanitas, Colecția ”Convorbiri/Corespondențe/Portrete”, București, 2014
Traducere din engleză de Cristina Jinga
Cam târziu mă apuc să scriu câteva cuvinte despre această carte. Am terminat-o încă din vacanța de vară, din Grecia, dar până acum nu am găsit nici timpul necesar, nici dispoziția de a scrie despre o carte ”grea”. De ce ar fi grea?, ar spune unii, pentru că vorbim până la urmă de o carte biografică despre soția unuia dintre marii scriitori ai lumii, Oscar Wilde. Pentru că viața lui Constance nu a fost una dintre cele mai ușoare, a avut parte de multe suferințe cauzate, în majoritatea lor, de către soțul celebru, iar intruziunea în viața privată a unor persoane, chiar dacă este privită peste timp, nu este cel mai plăcut lucru de făcut. Oare cum ar fi privit Constance această carte altfel decât un amestec neserios și tendențios în propria intimitate?
Dar trebuie să intrăm în viața acestor oameni, pentru că scriitorii devin, odată cu primul succes, persoane publice și nimic nu mai poate stopa iubitorii literaturii să afle mai mult despre idolul lor sau despre oricare scriitor pe care îl citesc și îi îndrăgesc opera. Așadar, după ce am aflat câteva amănunte (sau mai multe) despre Oscar Wilde, inclusiv apetența sa pentru homosexualitate, era timpul să vedem toate lucrurile întâmplate în viața lui și din perspectiva soției, Constance Wilde. Franny Moyle i-a reconstituit viața într-un mod inedit, studiind cu mare atenție presa vremii, precum și intrigile în care s-a băgat Oscar Wilde, așa cum sunt cunoscute din biografiile sale, dar mai ales prin lectura atentă a scrisorilor care au venit sau au plecat de la Constance (e de notorietate faptul că scrisorile pe care și le-au schimbat soții Wilde, din păcate, nu s-au păstrat, cu mici excepții).
De altfel, majoritatea scrisorilor care au stat la baza acestei biografii au fost cele dintre Constance și lady Mount-Temple, prietena sa mai vârstnică, cea care era confidenta eroinei și căreia îi mărturisea cam tot ce se întâmpla pe la ea pe acasă. De altfel, într-o epocă a scrisorilor pe format de hârtie, această formă de comunicare era deseori mai practicată chiar față de întâlnirile față în față, care purtau masca formalismului rigid și nu erau apreciate, în ciuda cutumelor sau aparenței, de foarte puțină lume. Dar să lăsăm autoarea să ne spună câteva cuvinte despre epocă și despre protagoniști:
”Mai puțin simplu pentru noi, cei de azi, este să recreăm o imagine mintală a doamnei Oscar Wilde. Totuși, contemporanii săi n-ar fi avut probleme. Era o persoană cu înfățișare remarcabilă, de o frumusețe recunoscută de multă lume, cu activități adesea relatate în presă și ale cărei apariții în public și toalete erau de asemenea monitorizate pentru a menține trează curiozitatea publicului. De fapt, încă de la căsătoria lor, fermecătoarea soție a lui Oscar nu făcuse altceva decât să-i îmbunătățească și să-i completeze reputația. Constance Wilde își contrabalansa soțul. Era virtuoasă și serioasă și închipuia contrastul ideal al spectaculozității lui căutate.”
Acum, la mult timp după lectura acestei biografii, mi-aduc aminte că, pe undeva, femeia aceasta a avut prea multe momente de slăbiciune pentru a avea o altă soartă. A fost îndrăgostită, așadar prinsă pentru început într-o căsnicie de vis, cu un intelectual și membru important al noii burghezii, acea ramură care a adus scriitorii boemi în prim-planul saloanelor de ceai englezești (și putem extrapola cu momentul Monmartre din perioada interbelică sau cu frumoasele stațiuni de prin Italia sau Eleveția, împânzite de scriitori). Dacă totul este roz la început, ca în orice căsnicie, treptat diferențele de mentalitate și de personalitate determină o îndepărtare a soților. Și nu pentru că ea nu ar fi făcut totul pentru el, ci pentru că Oscar Wilde este o fire care își dorește mai mult ca orice să fie în centrul atenției opiniei publice, fie că vorbim de un roman sau o piesă de teatru strălucite, fie că vorbim de participarea lui la seratele organizate de aristocrație, unde este privit ca un exemplu clar al succesului. Ce diferență între ultimele pagini ale cărții (și ale vieții celor doi, de altfel) și această scrisoare de dragoste trimisă de Constance soțului său, printre singurele păstrate:
”Dragul meu Oscar,
Tocmai am primit scrisoarea ta, iar scrisorile tale întotdeauna m-au făcut nebună de bucurie și chiar mai înnebunită să te văd și să simt din nou că ești al meu și că nu e vis, ci o realitate vie faptul că mă iubești. Cum pot eu să-ți răspund la scrisori, când sunt mult prea frumoase față de oricare dintre cuvintele mele? Nu pot decât să visez la tine cât e ziua de lungă și mi se pare că toată lumea care mă vede trebuie să-mi cunoască secretul și citește pe fața mea cât de mult te iubesc, dragostea mea. Dacă ai avea un glob magic de cristal, n-ai vedea nimic, crede-mă, decât imaginea ta îndrăgită de-a pururi, iar în ochii mei n-ai vedea reflectată decât iubirea mea pentru tine.”
În mod sigur însă, ruptura dintre ei nu a venit din nepotrivirea de caracter (până la urmă, Constance a acceptat orice sacrificiu, conștientă că o face pentru fericirea soțului său celebru, dar și pentru fericirea familiei în ansamblu), ci din pasiunea lui Oscar pentru… bărbați, pentru bărbații abia trecuți de adolescență, tineri fermecători. Nu îmi dau seama acum despre procentul de practicare al homosexualității în rândul societății moderne, dar în Anglia acelor ani se practica, iar o parte însemnată a intelectualității (actori, scriitori, regizori etc.) erau homosexuali practicanți, chiar dacă ascunși tocmai datorită constrângerii comunității. Oscar, după cum spune Franny Moyle, este unul dintre cei care vânează asiduu tineri, care erau fie homosexuali, fie bisexuali și care cad pradă farmecelor acestuia, dacă nu din cauza frumuseții (mie nu mi se pare că ar fi fost un om atrăgător, dar poate numai mie!), măcar motivați de celebritatea acestuia. Dragostea grecească îl fascina, tocmai pentru că în Grecia antică atracția dintre bărbați era permisă.
Restul e can-can, dar hai să îi trecem în revistă măcar pe unii dintre ”iubiții” lui Oscar Wilde:
”Firește, criticii care au interpretat ”Portretul lui Mr. W.H.” ca o reflecție a propriilor preferințe sexuale ale autorului aveau dreptate. De la relațiile cu Robbie Ross, din 1887, Oscar continuase flirtul cu mai mulți tineri, unii dintre ei devenindu-i foarte probabil amanți. Robbie îl făcuse pe Oscar aventuros și îndrăzneț. Într-adevăr, între 1887 și sfârșitul anului 1889, s-a sugerat că Oscar și-a trecut pe lista cuceririlor pe artistul Graham Robertson, pe actorul Harry Melvill, pe secretarul Fred Althaus, pe tânărul dramaturg american Clyde Fitch și pe extrem de atrăgătorul scriitor John Gray, care avea să-i inspire lui Oscar titlul primului său roman.”
Păcatul lui Constance a fost că nu s-a desprins prea repede de soțul său, cu mult înainte ca numele său să fie la rândul său purtat în discuțiile din ziarele vremii, ba chiar și în instanță. L-a iubit mult și a fost și mai mult dependentă de el, chiar și fără să o știe. Aproape mereu puternică, s-a văzut asta și după ce Oscar Wilde a fost arestat și apoi a plecat pentru totdeauna în exil, a avut doar câteva momente de ezitare, atunci când a simțit că Bosie – amantul ”cel rău” – poate fi îndepărtat și nu a avut puterea să o facă. Așadar, o mică-mare slăbiciune a costat-o căsnicia, fericirea și poate și viața. E greu de spus care ar fi fost urmările dacă ea ar fi judecat altfel, el și-a dovedit singur, dacă a fost vreodată conștient cu adevărat, că alegerile făcute în viață au fost în majoritatea lor eșecuri.
”Constance. Tragica și scandaloasa viață a doamnei Oscar Wilde”, de Franny Moyle, este o biografie reușită, care te transpune veridic într-o epocă istorică ce merită studiată și în viața unor personaje greu de caracterizat uniform, despre personalitățile lor fiind necesară multă documentare și, posibil, ajutorul unui psiholog. Această carte, dacă vă pasionează subiectul și personajele, este un excelent punct de plecare. Și ajung astfel la părerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu, exprimată de curând în Observator cultural, că, pentru literatura română, pentru scriitorii români, este nevoie de astfel de biografii, dar din păcate, cu mici excepții, lipsesc. Iată un exemplu pentru cei care știu să scrie și au timp să cerceteze arhive.
