”Ghetoul interior”, de Santiago H. Amigorena
Editura Litera, Colecția Clasici Contemporani, București, 2020
Traducere din limba franceză și note: Andrea Năstase
”Vincente era un tânăr evreu. Sau un tânăr polonez. Sau un tânăr argentinian. De fapt, în acea zi de 13 septembrie 1940, Vincente Rosenberg nu știa încă precis ce era.” (pag. 11-12)
”Ghetoul interior” a primit și a fost nominalizat la numeroase premii în Franța de la apariția sa, în august anul trecut, și face parte dintr-o suită de opere literare atipice ale lui Santiago H. Amigorena, care spune că ”acum douăzeci și cinci de ani am început să scriu o carte pentru a lupta împotriva tăcerii care mă sufocă încă de când m-am născut.” Nu știm cât de mult este aici biografie a unuia dintre bunicii săi, cât este realitate și cât este ficțiune, dar este clar că autorul a adus volumului multă emoție și multă sensibilitate personală.
Este, în primul rând, un roman despre identitate și despre descoperirea ei: evreu polonez care locuiește în Buenos Aires de peste zece ani, Vincente pare a trăi existența boemă a celor care au reușit să treacă Oceanul înainte de vâltoarea celui de-al doilea război mondial. Inițial, își aduce aminte cu plăcere de ceea ce a lăsat în urmă și de acțiunile din trecut. A fost combatant în armata poloneză în Marele Război (”se înrolase ca să afirme că era mai mult polonez decât evreu sau mai mult polonez decât comunist”), a primit decorații, a cochetat apoi cu dorința de a deveni german. Chiar dacă a încercat ”marea cu sarea”, ajungând în Buenos Aires pentru un trai mai bun, pare împăcat cu situația și trăiește cochet, din banii socrului. Este o existență boemă, prin restaurante și cafenele, unde se întâlnește cu prietenii (și ei emigranți) și dezbat problemele politice, sociale sau sportive ale zilei. Nimic sau aproape nimic despre evreitatea sa.
Totul se schimbă atunci când apare posibilitatea războiului și starea lui este din ce în ce mai întunecată când acesta chiar începe. Singurul gând care îi umbrea până atunci zilele – că și-a lăsat în Varșovia natală mama și fratele (deși încercase să îi convingă să ajungă în Argentina) – se transformă în vinovăție și îl transformă total și pe el, odată cu știrile despre ghetoul din Varșovia, cu cele pe scurt despre lagărele de exterminare din Polonia. Chiar dacă nu este un protagonist direct al războiului, Vincente îl trăiește pe propria piele și îl schimbă până la a deveni de nerecunoscut.
”Unsprezece milioane de persoane. Unsprezece milioane de indivizi de ucis. Cum poți gândi ceea ce este de negândit? Cum poți înțelege ceea ce este de neînțeles? Cum îți poți imagina ceva ce nimeni n-a văzut vreodată, ceva de care omul nu s-a crezut niciodată capabil? Apar, din când în când, evenimente care împrospătează lista lucrurilor pe care ni le putem imagina, care amplifică domeniul posibilului până la limite despre care nimănui nu i-ar fi dat prin cap că ar putea fi atinse.” (pag. 103)
Este momentul când întrebările privind identitatea sa, privind evreitatea devin pregnante și îi influențează decisiv gândirea și, mai ales, felul în care se comportă în societate, felul în care interacționează cu cei din jur. Treptat, se înstrăinează de familie și prieteni și… tace. Nu mai vorbește, nu îi mai pasă, nu se mai implică. Doar gândește și se mustră că, timp de atâția ani, a stat departe de mama sa, că nu și-a pus în față adevărata sa identitate, cea de evreu:
”Din clipa în care începuse să întrevadă ceea ce se întâmplă în Europa, Vicente se simțise tot mai evreu. Dar asta nu era întotdeauna de natură să-l liniștească. Înainte de 1939 se întrebase adesea dacă era una sau alta, argentinian sau polonez, evreu sau ateu.” (pag. 105)
„Din acel martie trist al anului 1941, Vincente avea să se urască pe sine de două ori: se detesta pentru că se simțise polonez și se detesta încă și mai tare pentru că își dorise să fie german. Nutrea o ură dublă față de el însuși, pe care sentimentul evreității n-avea s-o poată ostoi niciodată. ”De ce am fost până acum copil, adult, polonez, soldat, ofițer, student, soț, tată, argentinian, vâzător de mobilă, dar niciodată evreu? De ce n-am fost niciodată evreu așa cum sunt astăzi – astăzi, când nu mai sunt nimic altceva?” Ca toți evreii, Vincente își asumase numeroase identități înainte ca naziștii să-i demonstreze că una singură îl definea: aceea de evreu.” (pag. 65)
Poate că așa este, ne punem întrebări esențiale precum ”cine sunt?”, ”cui aparțin?”, ”de ce sunt persecutat?” numai atunci când suntem în suferință. Este și cazul lui Vincente, care reacționează și se gândește cu adevărat la identitatea sa și la întrebările esențiale doar când grozăviile naziste apar în presă, făcându-l să își reamintească de oamenii lăsați în urmă. Din argentinian și polonez ”devine” evreu, iar viața sa devine durere. Viața sa, totul, se transformă într-un ”ghetou” interior.
Romanul lui Santiago H. Amigorena este un roman atipic, după cum spuneam mai sus. Un roman ”altfel” despre Holocaust, despre drama celor nu au fost implicați în mod direct, dar și-au pierdut și rudele, și speranța într-un viitor mai bun, chiar și sentimentele odată ce cel de-al doilea război mondial a cuprins lumea și grozăviile acestora au fost făcute treptat cunoscute.
Puteți cumpăra cartea: Editura Litera/Libris.ro.
(Sursă fotografii: Litera.ro, Francetvinfo.fr)
