”Celălalt Simion”, de Petru Cimpoeșu
Editura Polirom, Colecția „Fiction Ltd”, Iași, 2015, 232 p.
Cel mai recent roman al lui Petru Cimpoeșu are o intrigă simplă: câțiva moldoveni întreprinzători (dar aflați cam în șomaj sau la pensie medicală, obținută cu pile), de prin Bacău, sunt atrași într-o afacere-paravan de spălare a banilor prin inscripționarea unui nr. de telefon cu taxă specială („Indisciplinat în trafic? Sunați la…”) pe mașini care circulau astfel încât numărul cu pricina să fie apelat cât mai des.
Povestea e scrisă din închisoare de Puiu sau Simion (personaj-vedetă în Simion liftnicul, romanul cel mai apreciat al lui Cimpoieșu, din 2001), cu scopul de a duce mai departe cronica anilor pe care îi trăim, cronica mizeriei, a resemnării și a improvizației; exemplele grotești (categoria lui Cimpoieșu, fără îndoială) merg în siajul unor romane recente. De pildă, lumea postacilor a fost investigată de Viorica Răduță în recenta Vreme a Moroiului (personajele din Celălalt Simion își câștigă la un moment dat existența din activitatea de postaci în favoarea primarului), iar subiectele de cultură populară de tip milenarist alcătuiesc o enciclopedie în Vrăjmaș de Liviu Ioan Stoiciu.
Cultura populară este, în fond, cutia Pandorei, la care Cimpoieșu trage cu ochiul; astfel, un personaj scrie Reversibilitatea și Ireversibilitatea Artei în Timp și Spațiu, o carte ce „ilustra posibilitatea ca și noi, cei din provincie, să ne ocupăm de lucruri cu adevărat importante și care preocupă de secole întreaga omenire”, consutațiile medicale sunt acordate de articolele din Formula AS (de aici, și elogii pentru Xanax, medicamentul-minune); mai mult, se știe că războiul psihotronic folosește tunuri psihotronice ce bombardează populația cu mesaje psihedelice, cu scopul de a alimenta sentimente de dragoste sau de ură la adresa altor popoare sau idei politice. Se și citește în sublumea aceasta, în special din Ștefan Odobleja, savantul protocronist care dădea numele unor ateliere / unui institut de cercetare spațială în Planeta mediocrilor de Ioan Groșan (1991).
Lumea închisorii, a șuților oarecum prietenoși, aglomerează fel de fel de idei de supraviețuire, în care se pot recunoaște subiectele de mass-media ce intersectează imaginarul personajelor: rinichi vânduți, de pildă, unor actori celebri (cu banii se cumpără un iPhone-ceva), problema câinilor maidanezi ce au devorat un copilaș în parc, idei de afaceri, care de care mai trăznite (să vândă câini maidanezi chinezilor, să deschidă saloane de acupunctură…), citându-se în momentele esențiale din Ștefan Odobleja. Nu lipsește nici profilul scriitorului ratat, un profesor-pedofil: „în tinerețe, domnul Tavi a publicat niște poezii în ziarul Vremea nouă din Vaslui, închinate lui Nicolae Ceaușescu, mai precis niște ode. Pe atunci, tânăr și naiv, nu avea de unde să știe că în realitate Ceaușescu era un criminal. Mai ales că toată lumea spunea că e Geniul Carpaților. Chiar și președintele american Nixon, când a fost în România, a recunoscut asta. Pe urmă, poporul a făcut Revoluție, pe Ceaușescu l-au împușcat, iar cariera poetică a domnului Tavi s-a prăbușit definitiv.”
Unele personaje schematice, reduse la funcțiunea lor (numite deci Deputat sau Avocat European pentru Drepturile Omului), arată dimensiunea de șantier a romanului, care se transformă pe alocuri într-un eseu de anvergură, descins din Simion liftnicul, romanul emblematic al lui Petru Cimpoeșu.
