Ce pozne a mai făcut cățelul meu, volum coordonat de Tatiana Niculescu
Editura Humanitas, 2024
Ce pozne a mai făcut cățelul meu face dreptate segmentului de cititori care, după ce au asistat la succesul volumului complementar dedicat felinelor, apărut tot la editura Humanitas, (Ce vrăji a mai făcut pisica mea, 2023), așteptau ca poveștilor patrupezilor mârâitori să fie și ele cuprinse într-un volum colectiv.
Volumul de față cuprinde experiențele a douăzeci de personalități diverse, de la profesori universitari și scriitori consacrați până la activiști pentru drepturile animalelor; oricum, toți având indiscutabil o relație afectivă semnificativă cu cel puțin un cățel (uneori cu acel cățel peste care nu au mai putut trece vreodată).
La prima impresie am putea crede – din motive evidente – că volumul este despre poznele pe care le-au mai făcut cățeii celor mai sus amintiți. Cu toate că unele povești sunt și despre asta, cu caracterul ludic inerent, cu mine au rămas mai ales cele care făceau cinste spiritului de sacrificiu pe care nu îl găsim la alt însoțitor al omului, mai ales cele care mă făceau să simt că de multe ori animalele ne salvează pe noi, nu invers.
Astfel, din selecția de douăzeci de povestiri, cele două asupra cărora m-am oprit sunt următoarele:
Fratele Lăbuș, de Ioana Both. Ioana povestește, sau mai degrabă aduce un omagiu, cățelului Lăbuș care a salvat viața băiatului mai mare al bunicii ei când acesta era copil, băiat care avea să devină chiar tatăl ei. Ceea ce a experimentat Ioana e o conștientizare puternică, așa cum ea însăși declară, ”Lăbuș nu îl salvase doar pe tata, ci și pe mine.” Apoi, când Ioana mai crește și i se îndeplinește dorința celor mai mulți copii, aceea de a primi un cățel, i se pare cel mai firesc lucru să îl boteze Lăbuș. Relația pe care Ioana a avut-o cu Lăbuș e înduioșătoare, onestă, chiar matură. Totuși, felul în care în cele din urmă s-a despărțit de el a atins o coardă mult prea sensibilă pentru mine, cea care se revoltă împotriva nedreptății, împotriva barbariei și a primitivismului de care omul poate fi în stare, acea latură pe care prefer să nu o zgândăr pentru a suporta mai ușor realitatea în care prea puțini, mult prea puțini, oameni sunt crescuți în spiritul iubirii și ocrotirii față de animale. Lăbuș – ce nume strașnic!
A doua poveste este a Sarei Turetta, Amelie și lanțul mai greu decât ea. Probabil numele autoarei nu este atât de cunoscut, Sara Turetta este o activistă pentru drepturile animalelor, a venit din Italia în urmă cu aproximativ douăzeci de ani și de atunci a pus pe picioare asociația Save the Dogs din județul Constanța, prin care încearcă să salveze acolo unde nu ar mai salva nimeni. Mai multe despre provocările plonjării în activitatea salvării și protejării animalelor cu și fără stăpân (o noțiune încă abstractă în România) pe care Sara le-a trăit în ultimii douăzeci de ani în sud-estul României găsiți în volumul de memorii Urme de bucurie și alte amintiri românești ale unei italience, apărută la Humanitas în 2022. Sara m-a pus față în față cu realitatea României rurale, cea în care neajunsurile sunt atât de apăsătoare încât posibilitatea ca animalele să aibă și ele nevoi (printre ele se numără nevoie de a nu fi ținute în lanț) nu se apropie nici de marginea gândului stăpânilor. Desigur, povestea se termină cu bine, Sara reușește să ia cățelul ținut în lanț de la oamenii care nu aveau cum să aibă grijă de el și îi oferă o viață infinit mai bună. Nu am cunoscut-o pe Sara ca să o întreb care sunt motivațiile pentru care a ales să-și dedice viața salvării animelelor din România, dar poza în care o ține în brațe pe cățelușa Amelie mă face să simt că nici nu mai e așa important de ce a pornit la drum, ci unde a ajuns. Iar unde a ajuns vedeți în poza de la pagina 230.
Se pare că poveștile care mi-au plăcut cel mai mult nu au fost chiar despre poznele pe care le fac însoțitorii care dau din coadă, ci despre recunoștința pe care o simțim pentru contribuția adusă vieții noastre. E bine și-așa.
