”Casa cu oglinzi”, de Raluca Medeleanu
Editura Mirador, Arad, 2013
Moto: ” ”Pentru că asta este ea, o iluzie. Nimic din toate acestea nu este real. Și într-o epocă în care totul este fals, de la filme, fotografii, la vieți umane, oricum nimeni nu are curiozitatea de a-i vedea partea adevărată, partea reală din ea. Și parcă este și mai ușor să se închidă într-o carapace care să arate doar ce vrea ea să vadă lumea. Selectezi ceea ce ai mai atrăgător din tine și restul împingi în adâncime, undeva într-un colțișor întunecat al propriului sine, și-l lași să moară.”
Iată un alt roman ajuns la redacția noastră, pe care îl trec rapid prin lista mea de lecturi, mai ales că mi-a lăsat o impresie interesantă. O poveste simplă la prima vedere, dar care își relevă intensitatea imediat după ce trecem de primele pagini și intrăm în sătucul de munte unde se desfășoară mare parte din acțiune: o moștenire, două surori care nu se suportă, mici idile, probleme psihice, totul se amestecă pentru a da senzația unui roman plăcut, care merge mai degrabă spre un roman psihologic decât spre un chick-lit, așa cum pare la prima vedere.
Chiar dacă în centru se află două surori, pe care Raluca Medeleanu le-a urmărit pe rând prin vâltoarea evenimentelor și gândurilor, Lara, cea mai tânără dintre ele, este mai bine reliefată, mai bine pusă adusă în fața cititorului care chiar rezonează cu ea, deși este plină de vicii. Primele clipe, prima zi în care Lara apare în fața noastră, sunt momentele în care ea ne atrage și care ne-o păstrează apropiată până la final, chiar dacă momentele de cumpănă sunt destule. Trezindu-se după o noapte de beție în pat cu un necunoscut, fuge spre locul de muncă de la care întârzie zilnic pentru a fi dată afară cu nonșalanță după mulți ani petrecuți în același scaun, în aceleași condiții.
Surpriza este însă o moștenire picată aproape din senin, de la o mătușă aproape uitată, ce schimbă cursul vieții (mizerabile) a Larei pentru totdeauna: ea, împreună cu sora sa mai mare cu câțiva ani, cu care nu s-a împăcat niciodată, primesc un conac într-un sătuc de muncă, cu condiția ca acestea să locuiască împreună acolo, singure, timp de două luni. Un coșmar pentru Lara. Ziua ei mizerabilă continuă deci și poate fi rezumată simplu prin chiar cuvintele ei:
”S-a trezit lângă un țânc în pat, a fost dată afară de la locul de muncă, a lăsat-o mașina, a aflat că trebuie să stea două luni (DOUĂ LUNI!) de zile cu soră-sa (CU SCHIMONOSITA DE SORĂ-SA!) sub același acoperiș… Și acum cedează nervos.”
Ei bine, adevărata poveste începe odată ce ajungem la acel conac pe care ni-l înfățișam ca unul boieresc, din basme și care se dovedește a fi doar o casă veche, nici prea mare, dar nici mică, plină de praf și de mobilă veche și prețioasă, situată însă într-un sat uitat de lume, dar plin de peisaje minunate (munte, lac, pădure). Lara este un suflet prăbușit: chiar dacă cele spuse la început, acea zi mizerabilă, pot părea singulare, ele nu sunt, ea este singurătatea întruchipată și din această cauză, nu are nici prea mulți prieteni și s-a refugiat de prea mulți ani în alcool. Pasiunea sa, ginul, se termină prea repede într-un ținut în care totul se plătește pe datorie și se refugiază apoi în țuică, în rachiu sau chiar și în vinul acru din pivniță. Apoi urmează chinul dezalcoolizării, care nu reușește decât parțial și temporar.
Pe de altă parte, sora sa, Doris, pare echivalentul ficțional al Mihaelei Rădulescu: femeie de succes, cu multe ore la sală, dar și la saloanele de cosmetică, scriitoare fără talent a unei cărți motivaționale, este acel personaj feminin adulat de bărbați și care consideră că toată lumea trebuie să îi stea la picioare și să o servească. Pare antipatică la prima vedere, dar treptat descoperim că în spatele acelei femei insipide, există sentimente și dezamăgiri, că eșafodul pe care și-a construit viața se poate dărâma în orice moment, la prima apariție a unei persoane care îi poate lua mințile, îi poate dărui o altfel de viață. Chiar și sentimentele ei, distante, aberante, chiar scârboase câteodată, la adresa surorii, au o cauză, o traumă din copilărie, care, după ce este explicată, ne-o face mai umană:
”Nu și-a înțeles niciodată sora, indiferent cât ar fi încercat. Nu au avut nicicând ceva în comun. Mămica se chinuia din răsputeri să le facă rost de cele mai frumoase haine și bijuterii, iar Lara nici nu se uita la ele. Și le vindea pe toate. Cu banii, cumpăra casete de muzică proastă de la doi vecini cu nemuri în RDG, țigări pe ascuns… ”Ah, da și cumpăra ginul! Blestematul de gin!”. Nu a pârât-o niciodată. Îi era milă de ea. E trist când ai plăceri atât de limitate…”
Așa cum spuneam, ”Casa cu oglinzi” este un fain roman psihologic: vom descoperi aici drama personalității (auto)respinse din copilărie, ce are nevoie de un adevărat parcurs inițiatic interior, trecând și prin autoflagelare (asta este, până la urmă, alcoolismul), pentru a-și reveni la realitate; unii nu o fac niciodată. Vom descoperi acel caracter ascuns în spatele unei măști, doar pentru a trăi aparent bine și fără să își manifeste sensibilitatea decât prin respingerea celorlalți. Dacă privim cu atenție, putem spune chiar că cele două caractere sunt similare până la un punct, fiecare căutând într-o formă sau alta refugiul din fața lumii, pe care nu o recunoaște drept prieten, ci ca un adversar căruia nu trebuie să îi devăluie sensibilitatea sufletească. Personalități complexe și imprevizibile, un ritm alert și pasionant, un final neașteptat, un roman simplu, dar reușit al Ralucăi Medeleanu.
