”Un taur în vitrina de piatră. Antologie lirică 1977-2012”, de Liviu Antonesei
Editura Adenium, Iași, Colecția Punct.ro, 2013, 312 p.
Ilustrații de Dragoș Pătrașcu
Un taur în vitrina de piatră este expresia imaginarului pentru actul creator de viață la poetul Liviu Antonesei. Scurte și misterioase în același timp, poemele în principal erotice din această antologie de autor (1977-2012) sunt provocatoare, adesea la modul livresc.
Prima cheie de lectură este un poem „în memoria lui Radu Petrescu”, prozatorul intelectului, ce deschide, s-ar spune, o sumă de trimiteri către alte texte; în special în proză. În ordine cronologică, în primele poeme, scrise în timpul dictaturii ceaușiste (Antonesei este un notoriu dizident) adesea (re)apare Eminescu, citat și recitat, dar și Ossip Mandelstam, simbol al rezistenței și mai ales al dragostei care învinge dictatura (se știe că poemele lui Ossip au fost trimise, cu enorme riscuri, de soția Nadejda în străinătate, unde au fost publicate în răspărul stalinismului). Mai târziu, este rândul pentru „delirul lui Durrell” (și invocarea Mare Nostrum), fundal al deosebitului Cvartet din Alexandria, precum și pentru cunoscuta iubire Henry (Miller) & Anaïs (Nin).
Autorul eseului Despre dragoste. Anatomia unui sentiment (cu trei ediții din 2000 până în prezent) scrie despre tema dintotdeauna, cu o pasiune uneori metaforică, alteori directă. Deși la prima vedere este o imagine a durerii (taurul se oprește în piatră), titlul este susținut de multiple nuanțări din poemele recente (post 2000). Piatra nu este decât expresia promițătoare pentru Antonesei a mult invocatei grote (peșteră, văgăună, alteori vizuină), cum se întâmplă la Apariția Eonei și celelalte poeme de dragoste…; uneori piatra se poate transforma și în substanță vegetală, mai aluzivă ori mai directă (scorbură de nuc, caisă).
Eternitatea pietrei, eternitatea dragostei și multiplele ei înfățișări refac un traseu mitologic; calm, mai întâi vezi cum „de piatră ești… întredeschisă” (Viață de noapte, din Căutarea căutării, 1989), apoi ai „inima de tandră piatră” (Puterea renunțării. O poveste, în Dispariția și eternitatea Eonei, 2006), pentru a sta în centrul unui „labirint fierbinte de piatră” (O nouă apariție a Eonei, în Dispariția și eternitatea Eonei). Moartea înseamnă transformare, creație pentru poezia lui Antonesei (O pogorâre în maelström vorbește, la modul biblic, de „trupul tău, un lacom sarcofag”).
Astfel se creează punctul culminant al acestor poeme, în speță metafora labirintului cretan, cu monștri (doar un taur, în loc de Minotaur), dar cu aceeași rigoare a Palatului bestiei; este Taurul venit de la nord. Poveste filozofică (în Povești filozofice cretane și alte poezii, 2011), taur-personaj, ce pare a-l elibera pe minotaur de cazne. Este nașterea unui zeu, fenomen care dă și nume, în sfârșit, direct, pietrei: „Din văgăuna de piatră a ieșit la lumină / Taurul cerului și al lumii, / Jupuit, ca dintr-o vagina dentata” (Alte douăsprezece povești filozofice cretane. 11). Este însuși Zeus, care „Ieșea la lumină din vaginul de piatră / al asprului podiș”.
Căutările se disipează în cele din urmă; deși este la fel de promițător ținutul Hesperiei, precum cel grecesc, În ostroavele Azore continuă către țărmul lusitan, apoi către universul londonez, poezia transformându-se într-un soi de geografie culturală, cu poeme „la temă”. Este o coborâre necesară, după toate ritualurile, aici oficiale, dincolo ludice.
Într-o lume „de piatră”, cu o specială semnificație pentru poet, apar și unele contrapunctări, „memoria de fier”, dar și „melancolia de fier”, zone cu adevărat reci, imposibil de mișcat, din care trebuie să evadeze spre primitoarea piatră. Și reușește.
