”Poeme”, de Nicolae Al. Mironescu
Editura Anima, 2019
Prefață și ilustrații de Maria Alexandrescu Vianu
Poeții autentici nu se supun categorisirilor și înregimentărilor. Nici etichetele temporale nu li se lipesc cu ușurință, versurile lor dialoghează de multe ori cu ideile și sentimentele poeților și cititorilor din alte generații, fie privind adânc în trecut, fie aruncând punți spre viitor. Jumătatea de secol care a trecut de la dispariția lui Nicolae Al. Mironescu ar fi putut duce la uitarea să completă, ca om și că poet. Nu l-au uitat însă prietenii, și iată că acum, în 2019, el își face un debut târziu, prin intermediul unei excepționale cărți de ‘Poeme’, într-o ediție îngrijită, prefațată și ilustrată cu desene originale de Maria Alexandrescu Vianu la Editura Anima.
De pe coperta a 4-a ne zâmbește timid un bărbat inteligent și delicat. Prefața cărții ne confirmă profilul unui intelectual cu interese diverse, expert în etnografie și pasionat de viticultură, căutându-și refugiul în preocupări discrete, cum era și poezia. Delicatețea exterioară acoperea zbuciumul interior, așa cum putem înțelege din poemul ‘Psihoza’:
‘Nenumărate corăbii se plimbă prin sîngele meu/Pe întinsele fluvii navighează întruna/Cu pînzele umflate, cu marinarii pe bord,/Ele luptă cu navalnicul flux al arterelor mele/…/M-am înțepat la mînă și sîngele curs/L-am pus la cel mai uriaș microscop,/N-am văzut nicio corabie, niciun marinar,/Deși uriașa flotă o simt în mine.’ (pag. 24)
Expunerea la poezia populară este evidentă. Multe dintre poemele din volum au simplitatea formală și inocența stilistică a creațiilor folclorice. Fiecare vers însă este o poartă spre simboluri și trăiri ascunse, condensate, sublimate. Aici, în tonul de incantație, în senzația de joc aparent lejer, poezia lui Mironescu se aproprie de cea a lui Ion Barbu. Iată un fragment din ‘Broaștele’:
‘Avea broaște’n buzunar/Și spoia un zid de var,/Iar atunci când s-a oprit/Două broaște au fugit.// Au fugit la cununie,/Dincolo de împărăție./Broaștelor, nu vreau să pier/Fără niciun colț de cer.’ (pag. 12)
Excepțional este poemul ‘Colinda’ în care poetul pare a se apropia de universul copilăriei, creând imaginea unei lumi idilice care sărbătorește venirea celui ales:
‘Fără frică mieii zburdă,/Lîngă lup, jivină crudă,/Căci în lume s-a ivit/Duh din duh neprihănit./…/Înspre staul, pe cărare,/Se tot urcă dinspre vale/Șapte mii de greierași/Și cu zece îngerași./’ (pag. 20-21)
Aspirația de înălțare prin credință este vizibilă și în ‘Mit’:
‘Povestea stropului sorbit de Dumnezeu,/Ce poveste frumoasă ar fi fost./Doamne, află-mi și mie un rost,/Vreau să fiu stropul Tău …’ (pag. 28)
În alte părți, ca în ‘Vinerea mare’ avem de-a face cu un descântec, cu un concentrat de sublim tragic. Realitatea este permanent contrapusă visului, în combinații de onirism și absurd, în doze schimbătoare, ca de exemplu în poemul ‘Trenul s-a oprit în baltă’.
Ciclul intitulat ‘Poemul Marelui Necunoscut și a Femeii Păpușarului’ propune o mitologie alternativă, în care Universul poetului nu se aliniază perfect dogmei. El este ghidat de Marele Necunoscut, forță supremă dar și sumă a contrariilor, alăturare de sublim și abject:
‘Treizeci de hulubi s-au urcat/Pe umerii celui încoronat/Și puzderia de fecioare/L-au spălat pe picioare/Pe el, pe Marele Necunoscut, /Lance și scut,/Cîine și spurcăciune/Dar și cîntec de orgă și rugăciune.’ (pag. 48)
Poetul inventează un personaj care îl reprezintă pe el, individualul, singuraticul, dar și întreaga umanitate, sumă a singurătăților. Este paiața, simbol cultural derivat din clovnii și marionetele prezente cu zâmbet tragic în picturile lui Picasso și Baba, creatură manevrată și disprețuită, asumându-și suferința tuturor. Păpușile au universul lor, sentimentele lor, erotica lor chiar, străină Creatorului gelos:
‘Păpușile rîd și plîng,/Aruncate de-avalma în cutia lor, se strîng/În brațe noapte de noapte,/Spunîndu-și întruna în șoapte/Pline de zor/Poveștile de amor/Care au adus împlinire amețitoare/Stăpînei lor./Numai păpușarul nimica nu știa/Din tot ce-a fost și din ce-o să mai fie.‘(pag. 53)
Ultimul (al șaselea) poem din ciclu are o structură de compoziție muzicală religioasă:
‘Lumină să fie, lumină/Și bucuria prea plină/Să cuprindă sufletele care/Au răspuns la chemarea cea mare./Ciocîrlia se ridică spre soare și cîntă/Cîntec de slavă și nuntă.’ (pag. 62)
Un alt grupaj de șase poeme încheie cartea. Are ca temă moartea (presimțită deja în poeme mai timpurii, ca ‘Destin’, un ‘mememto mori ‘ datat 1962) și sinuciderea. Aici sfârșitul nu va mai fi luminos.
‘/De trei ori paiața din țărână s-a sculat/Și sacerdotal a binecuvîntat./ Apoi calul și l-a chemat/Și plângând amar, l-a sărutat.//Îmbrăcată în strai de călugăr, paiața/Astăzi în zori și-a luat viața.’ (pag. 68)
Câteva cuvinte despre grafica cărții. Cei care o cunosc pe Maria Alexandrescu Vianu ca artista plastică știu că este o excepțională pictoriță a culorilor, care se îmbină și dansează în picturile ei în compoziții ce trimit imediat la cealaltă mare pasiune artistică a sa, muzica. Multe dintre ilustrațiile volumului de ‘Poeme’ al lui Nicolae Al. Mironescu ne oferă o altă fațetă a artei ei, cea a unei desenatoare de excepție, cu o linie sigură și sensibilă. Acest mic volum al unui remarcabil poet cu destinul frânt de vremuri oferă o sinteză a artelor care îl pasionau – cuvântul, muzica, expresia folclorică, desenul. O carte de suflet, care face ca poezia lui sa fie accesibilă, așa cum merită, generațiilor care nu au avut șansă să-l cunoască.
