Capcanele istoriei. Elita intelectuala romaneasca intre 1930 si 1950, de Lucian Boia – 2

Capcanele istoriei. Elita intelectuala romaneasca intre 1930 si 1950, de Lucian Boia
Editura Humanitas, Bucuresti, 2011

Se pare că, în orice epocă, există un număr impresionant de intelectuali de mare anvergură care abia aşteaptă să cadă în capcanele istoriei. Le caută uneori cu lumânarea şi nu se lasă până nu le găsesc… Cum se produc aceste prăbuşiri voluntare şi, foarte adesea, lucrative ne  descrie, într-o manieră relaxată, dar extrem de bine documentată, Lucian Boia în „Capcanele istoriei”.

Cartea acoperă perioada cuprinsă între anii 1930 şi 1950, în care regimurile politice s-au succedat cu repeziciune, fapt ce ajută la punerea în lumină a modului în care mulţi oameni de mare prestigiu intelectual au înţeles să se comporte în raporturile lor cu deţinătorii vremelnici ai puterii. După cum scrie chiar Lucian Boia, intelectualul „ar trebui să fie un om liber. Nu înseamnă că şi este. E supus, ca oricine, conjuncturilor istorice şi presiunilor ideologice.

Într-un fel sau altul, cariera lui e dependentă de Putere (cu atât mai mult într-un regim autoritar şi, fără doar şi poate, într-unul totali­tar). Nu puţini intelectuali au de altfel fascinaţia Puterii; se simt ei înşişi mai puternici, adăpostiţi la umbra ei. În tot cazul, intelectualul are o abilitate: aceea de a găsi de fiecare dată argumente potrivite pentru a justifica şi a se justifica. Mai ales atunci când i se pare că istoria şi-a dat verdictul. Pentru intelectual, glasul istoriei este irezistibil.“

Să ne oprim, de pildă, la momentul iunie 1940, când marii oameni de cultură se întreceau în a-i înălţa ode lui Carol al II-lea. Mihail Sadoveanu scria că „tot ce e durere, grijă şi speranţă în noi se află înmiit în fiinţa Sa”. Camil Petrescu îi făcea şi el un portret spectaculos monarhului: „Un măreţ prestigiu fizic, o inteligenţă genială cu o putere de muncă fabuloasă, pe care o vădeşte din zori şi până la miezul nopţii…”. Tudor Arghezi se exprima în versuri: „De-a pururea de-aci `nainte/Au să ni-l ţie vremurile minte./ O să-şi aducă-aminte vântul/Cel ce-i ascultă gândul şi cuvântul/Vântul acela, care de la cer/L-a pogorât pe un vultur de fier.” „Vulturul de fier” este avionul cu care Carol al II-lea a revenit în România în iunie 1930! Liviu Rebreanu şi George Călinescu publicau şi ei articole care pot fi încadrate în acelaşi tipar.

Peste doar câteva luni, Carol al II-lea – căruia Lucian Boia îi face un portret interesant şi nuanţat, diferit de postura de „oaie neagră” a dinastiei în care este adesea plasat, mai ales când este comparat cu înaintaşii săi Carol I şi Ferdinand sau cu fiul său Mihai –  a fost forţat să renunţe la tron. În consecinţă, mulţi dintre cei care îl lăudaseră aveau să întoarcă armele din dotare (a se citi condeiele), orientându-se către legionari, mareşalul Antonescu sau comunişti. Ori către toţi aceştia, în ordinea cronologică a preluării puterii…

Cameleonismul politic desăvârşit al lui Mihail Sadoveanu, care a culminat cu graba sa de a scrie „Lumina vine de la Răsărit” încă din 1945 – poate tocmai pentru a nu i-o lua alţii înainte –, este bine cunoscut. Dar ştiaţi că George Enescu a fost şef al subsecţiei de muzică a Asociaţiei Române pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS)? Că filosoful Rădulescu-Motru, mereu dispus să sară în barca celor care se află la putere, nota în toamna lui 1944 că „dacă n-aş fi prea bătrân, partidul în care m-aş înscrie astăzi ar fi partidul comunist”? E adevărat însă că pentru alţii nici vârsta n-a fost un obstacol…

Marii oameni de cultură sunt şi ei oameni, iar talentul, oricât de mare ar fi, nu aduce neapărat cu sine şi coloană vertebrală.

Nota: 9.5/10