„Sunt liniștită, mi-e frică”, de Ștefania Mihalache
Editura Paralela 45, Colecția Metamorfoze, Pitești, 2024
Ilustrator: Laurențiu Midvichi
Guest post de Andrei Zbîrnea
Pot spune în foarte multe feluri ce NU este cartea publicată de autoarea Cronicii Akasha. Nu este o poezie (neapărat) instagramabilă. Nu este un volum pe care să-l frunzărești în metrou sau, dacă o faci, vei rămâne cu versuri disparate sau chiar cu frânturi aleatorii și cu greu vei putea ajunge la miezul lucruilor. Dacă alegi totuși mijloace de transport, mai inspirat ar fi să pariezi pe o sesiune lungă de „Sunt liniștită, mi-e frică” într-un tren care întârzie puțin.
Titlul publicat de Editura Paralela 45 în colecția Metamorfoze nu e rezultatul vreunui trend din social-media și nu poate fi redus la o schemă simplistă de booktok în câteva zeci de secunde de videoclip.
Sunt liniștită, mi-e frică – un album de familie cu cicatrici și traume
Și, ca să intrăm repejor în atmosfera cărții, putem afirma că această culegere de poeme va rezista oricând cu brio în fața modelor literare ale prezentului. De ce spun asta? Deoarece Ștefania Mihalache propune vulnerabilitate și din sertarul trecutui și din cel al prezentului, abordare care este dublată de o mână extrem de sigură și de o tehnică antrenată constant în ultimii ani. Sunt liniștită, mi-e frică funcționează și ca un album de familie cu poze și amintiri, în care colțurile sunt îndoite, iar traumele sunt disecate cu foarte mult umor și autoironie.
Poeta lasă cu nonșalanță cicatricile la vedere și nu îi e teamă să afirme că bătrânețea îmi făcea jucării și mă pupa pe creștet (Werk ohne autor, p. 228). Acest vers s-ar potrivi mănușă pe un sticker pe care să-l lipești pe telefon sau pe laptop. Deci, cumva e și ceva poezie instagramabilă, dar nu asta-i miza. Aparenta inconștiență asociată cu acel crush test dummy (personaj pe care l-am păstrat mult timp pe retină după ce am închis cartea) e mai degrabă o dovadă de curaj de a se întoarce în camere nelocuite, în care se sparg bibelouri, la fiecare nou pas. Ștefania își asumă fiecare rând și fiecare gest poetic.
„trăind cu tine, mamă, eu am înconjurat pământul/de atâtea ori/că puteam să călătoresc în spațiu și să mă întorc,/să-i dau clasă lui Elon Musk,/nu poate face el cu toți banii lui/ce fac eu cu interdicțiile tale.” (Space shoes, p. 160-161)
„eu aș putea să trec la nesfârșit/prin trial and t-error/nu aș căuta niciodată ceva diferit/sunt crush test dummy/îmi place zidul meu/de care mă izbesc/cu capul meu de pânză/mereu” (Trial and T-error, p.107)
Mult spațiu pentru creioanele colorate ale Ștefaniei Mihalache
Mai mult, scriitoarea originară din Brașov, conferă amplitudine oscilației sale lirice printr-o formă de neuroplasticitate a versului. Nervul poetic al Ștefaniei se regenerează și datorită faptului că e în contact permanent cu cea mai tânără producție. Grăitoare în acest sens sunt încercările literare ale Gen Z de la Poșta Redacției O Mie de Semne, pe care le comentează cu multă empatie și cele ale adolescenților participanți la Festivalul Național de Poezie „Gellu Naum”, concurs din al cărui juriu face parte.
Fiecare episod gravat în cele patru secțiuni din Sunt liniștită, mi-e frică (Antinatura/Sunt liniștită, Natura/Actualizări, Antinatura/Puțină frică, Natura/Sunt liniștită din nou) e însoțit de un discurs care deschide noi posibilități pentru creioanele colorate ale autoarei Genelor Dominante.
Modul acesta de a scrie poezie îi oferă mult spațiu Ștefaniei Mihalache. Cadrul e setat cu migală, iar porii cititorului se vor îndrepta tot timpul spre emițătorul de text, secondat splendid de emițătorul vizual al lui Laurențiu Midvichi. Explicația mea pentru faptul că această carte nu seamănă cu nimic apărut în ultimii 5-10 ani în poezia română contemporană (una dintre explicații) este aceea că Ștefania iubește neuroplasticitatea, cum și declamă în versurile de mai jos. Iar, când faci asta, sky is the limit.
„pe deasupra mea zbiară niște pescăruși/foarte bine haideți și voi cu mine/iubesc/până și șosetele în șlapi ale femeii care vine din față/iubesc/neuroplasticitatea” (O clipă mai lungă ca drumul spre școală, p.33-34)
Grija pentru detalii, revizitarea unor secvențe de o cruzime rară (dar pe care le atenuează cu blândețea poetică din dotare), dar și capacitatea de a oferi perspective diferite asupra unor episoade similare ale vieții, fac din volumul Sunt liniștită, mi-e frică o lectură heavy și aparținând unui tip de sensibilitate care străbate mai multe generații de cititori.
„Apoi/cât i-au tăiat gâtul/și corpul i s-a plimbat bezmetic prin curte/mi-am ascuns capul/sub trei perne mari/din acelea cum se fac la țară/tari ca piatra,/umplute până la refuz/cu pene de găină” (Am simțit 1, p.72-73)
„Patruzeci se simt/de parcă vezi soarele prin geamuri/acoperite cu celofan/se simt ca nasul tatălui/umflat și plin de vată/după operația de deviație de sept/în ai lui patruzeci” (Deviație. De sept., p.250)
Intrați în acest univers poetic propus de Ștefania Mihalache. Fiți la rândul vostru liniștiți și, mai ales, fie-vă frică!
