Adevărata călătorie a lui Zahei. Vasile Voiculescu și taina ”Rugului Aprins”, de Marius Oprea
Editura Corint, Colecția Istorie, București, 2019
Ediție revizuită și adăugită
Motto: ”Ești legionar pentru că ești teolog și fiind teolog ești anticomunist, iar a fi anticomunist înseamnă a fi legionar.” (Rețeta Securității, pag. 115)
Poetul Vasile Voiculescu este arestat de Securitatea comunistă pe 5 august 1958, la ora 1, pe când avea 73 de ani, iar calvarul lui de la bătrânețe începea în acea noapte, calvar care l-a purtat prin mai multe închisori temute ale României timpului, adevărate lagăre de exterminare, și care i-a adus în cele din urmă și moartea, chiar dacă pe patul de acasă (într-un gest de ”mărinimie”, a fost eliberat din închisoare când boala sa nu mai avea lac, scriitorul murind de TBC osos pe 26 aprilie 1963). Reconstituirea acestui calvar este meritul istoricului Marius Oprea, într-un demers menit să aducă un pic de lumină asupra evenimentelor și să îndrepte erorile judiciare ale justiției comuniste.
Lotul de 16 persoane în care s-a aflat poetul a purtat oficial denumirea de ”Alexandru Teodorescu și alții” (după numele adevărat al lui Sandu Tudor, cel care a fost mentorul grupării), dar în epocă și în zilele noastre este cunoscut sub denumirea Lotul Rugul Aprins. Chiar dacă se concentrează pe omul Vasile Voiculescu, Marius Oprea ne introduce și în istoria acestei grupări, care a fost până la urmă doar o mișcare cu caracter intelectual, aplecată desigur asupra considerentelor filosofice, literare și religioase, în care anumiți oameni erudiți, foarte apropiați de Biserică (unii erau preoți sau călugări, alții erau doar credincioși practicanți), prigonită în Epocă, se întâlneau cu periodicitate într-o serie de conferințe, majoritatea la Mănăstirea Antim din București, în care discutau filosofie, religie, literatură (se citea proză sau poezie), uneori, inevitabil, și politică (era perioada de instaurare a comunismului, de retragere a trupelor sovietice din România, de reprimare a revoluției din Ungaria etc.):
”Întâlnirile, care se bucurau de prezența unui public din ce în ce mai numeros, erau ”oficiate” de Sandu Tudor, care le deschidea printr-un cuvânt de învățătură; se citeau apoi rugăciuni și urma o conferință pe teme religioase, lectorul și subiectul stabilindu-se și fiind anunțate din timp membrilor grupului. Rugul Aprins a fost chiar înregistrat la un moment dat ca asociație religioasă în septembrie 1946 la Tribunalul Ilfov de către Sandu Tudor, Sofian Boghiu și Alexandru Mironescu, aceasta fiind dizolvată în 1948, după cum se arată și în cuprinsul sentinței date în dosarul lotului celor anchetați și condamnați zece ani mai târziu.” (pag. 42)
Cu toate acestea, originile mișcării Rugului Aprins sunt destul de controversate: promotorul acesteia era un călugăr rus , Ivan Culighin, care a ajuns în România în 1943 și a dispărut imediat după război în Gulagul sovietic, adept al isihasmului, pe care l-a adaptat la Rugul Aprins ca o rugăciune continuă și în tăcere, izvorâtă din inimă și având ca origine ortodoxismul răsăritean; cel puțin trei membri ai mișcării, Adrian Făgățeanu (condamnat chiar pentru ”fapte pregătitoare de rebeliune”), Arsenie Papacioc și Roman Braga, au fost legionari sau au avut simpatii profunde, dovedite, pentru legionarism, fiind și condamnați în trecut pentru acestea. [Despre părintele Anania, se discută prea puțin și se pare că el a reprezentat inversul medaliei: a propovăduit ateismul, a preamărit realizările socialismului.]
Chiar obiectivul principal – resurecția ortodoxiei – poartă o pecete ambiguă, mai cu seamă datorită conotațiilor naționalismului-ortodox, dar această pecete este exagerată: organizatorii și participanții nu aveau nicio intenție politică, doar intelectuală. De altfel, s-a demonstrat că Sandu Tudor, ”eminența cenușie”, poate cel mai inteligent dintre toți, a avut coloană vertebrală pe când intelectualii români precum Cioran și Eliade erau adepții fascismului: el a publicat editoriale în propriul ziar, Credința, atât împotriva comunismului, cât și împotriva fascismului, prin care le denunțat ”falsitatea și caracterul lor antiuman”. La proces însă, s-au păstrat doar cele împotriva comunismului:
”A avut o discuție cu Sandu Tudor, de la care a aflat că acesta din urmă a fost vizitat de mai mulți studenți legionari, care l-ar fi întrebat dacă Mișcarea Legionară se înscrie pe linia dogmei creștine. Răspunsul lui Sandu Tudor a fost unul categoric: prin acțiunile lor extremiste, legionarii au încălcat dogmele creștine și singura cale pentru continuarea rezistenței lor anticomuniste este să renunțe la acțiuni violente și să intre în mănăstiri, pentru a se alătura unui front de rezistență spirituală față de agresiunea sovieto-comunistă.” (pag. 107-108)
Astfel stând lucrurile, pentru Securitate, cu mijloacele specifice, a fost simplu ”să dovedească” vinovățiile celor implicați. Înjurați, calomniați, bătuți, torturați, majoritatea celor 16 au recunoscut fapte de care nu se făceau vinovați. Pe fișele de arestare, chiar dacă se face mențiunea de ”legionari” (ceea ce, cel puțin în cazul lui Vasile Voiculescu, este cu totul neplauzibil), învinuirile sunt cu totul altele: inițierea și organizarea unei grupări subversive sau a unei grupări mistico-religioase. Peste tot, se constată caracterul dușmănos împotriva statului român și activitate ostilă clasei muncitoare. Procesul este o mascaradă, pentru că sentințele și vinovăția erau hotărâte de Securitate, considerându-se că ”la noi nu au ce să caute oameni care cred în Dumnezeu”.
Urmarea este binecunoscută: traumele oferite de închisorile comuniste de la Jilava și de la Aiud, care înseamnă înfrigurare, însingurare, înfometare, batjocură. Adăugați la acestea vârsta lui Vasile Voiculescu și, pentru un personaj pur, altruist și îndrăgostit de cărți (care i-au fost, în totalitate, confiscate), totul reprezintă o suferință din care nu poate scăpa cu viață. În același timp însă, Voiculescu și ceilalți au descoperit în închisoare adevărata camaraderie, dar și sensul unor cuvinte precum prietenie, toleranță și frumusețe, după cum spune părintele Ghiuș. Pentru unii, pușcăria comunistă a fost, în ciuda anilor grei, o adevărată binecuvântare, adevărata apropiere de Dumnezeu, iar mărturiile lor de peste ani sunt o dovadă în acest sens. Pentru Vasile Voiculesc însă, dovezile sale de cumsecădenie nu i-au adus eliberarea, ci, probabil, doar mutarea din infernul terestru, al comuniștilor, în Raiul ceresc. Constatarea erorilor judiciare, chiar și de către comuniști, au venit prea târziu.
Există și câteva sincope în relatarea istorică a lui Marius Oprea: pe de o parte, există multe repetiții în volum, care ne pot demonstra că textul cărții a fost compilat din mai multe articole; pe de altă parte, descoperim și un oarecare subiectivism al istoricului, care dincolo de documente și de arhive, vine cu propriile concepții (mai ales) religioase și cu propriile cunoștințe din rândul celor care au avut tangență cu Lotul Rugul Aprins. Chiar dacă demonstrația istorică este meritorie, aceste ”sentimentalisme” pot pune sub semnul întrebării argumentația.
Dincolo de aceste lucruri, ”Adevărata călătorie a lui Zahei” ne oferă atât o incursiune reală în infernul comunist, cât și câteva adevăruri despre o mișcare religioasă, care nu ar fi fost discriminată și pedepsită în niciun stat democratic, dar care în România acelor ani era prea mult, era prea intelectuală, era prea mistică. Orice credință, indiferent dacă este în Dumnezeu sau în propriile convingeri, este pedepsită într-un stat totalitar și aceasta este realitatea. Au căzut, din păcate, în capcana Securității și oameni care nu aveau altă vină decât aceea de a fi crezut în Dumnezeu și a fi scris poezii religioase, precum Vasile Voiculescu. Chiar dacă unii membri ai Rugului Aprins au avut un trecut legionar, asta nu scuză cu nimic condițiile din închisorile comuniste românești, depersonalizarea, tortura, cruzimea anchetatorilor, gardienilor, funcționarilor comuniști.
Puteți cumpăra cartea: Editura Corint.
(Sursă fotografii: EdituraCorint.ro, Adevărul.ro)
