”Din ce este făcut un măr”, de Amos Oz și Shira Hadad
Editura Humanitas Fiction, București, 2020
Traducere: Gheorghe Miletineanu
Dacă bijuteria literară “Poveste despre dragoste și întuneric” este autobiografia lui Amos Oz, cartea “Din ce este făcut un măr?” ne oferă autoportretul său. Luciditatea, naturalețea și simțul umorului cu care își descrie viața și creația literară sunt cu totul remarcabile și reușesc să captiveze și adesea să surprindă cititorul.
În ebraică, Oz înseamnă curaj și este numele pe care scriitorul si l-a ales la 14 ani, când a decis să trăiască într-un kibbutz tocmai pentru a se rupe de lumea cărților și a scrisului și a deveni tractorist. Atunci Amos Klausner a devenit Amos Oz pentru că nu dorea să devină scriitor. Klausner părea un nume cu vocație intelectuală, în timp ce Oz era un nume potrivit pentru îndrăzneala de a evada dintr-un destin pe care nu și-l dorea, influențat fiind de tragedii și neîmpliniri din familia sa. Însă Amos Oz nu a putut abandona literatura, căci impulsul de a scrie era mult mai puternic decât voința lui de a trăi o altfel de viață, practicând agricultura. Din fericire, rebeliunea adolescentină împotriva propriului destin literar a eșuat, chiar dacă a petrecut mai bine de trei decenii în kibbutzul Hulda!
Amos Oz își amintește amuzat că nu a fost deloc simplu să îi convingă pe cei din kibbutz că este oportun să îi acorde timpul necesar acestei îndeletniciri: “După ce mi-au fost publicate primele povestiri, cu mai bine de cincizeci de ani în urmă, m-am dus la secretariatul kibbutzului și am spus: Rog să mi se acorde o zi pe săptămână pentru scris. A izbucnit acolo o ceartă mare și aprigă. Cearta nu era între oameni răi și oameni buni, sau între oameni luminați și oameni ignoranți. Cei care s-au împotrivit au opus cererii mele două argumente: mai întâi, oricine poate să facă apel și să declare că e artist. Și cine o să mai mulgă vacile? Unul o să vrea să facă poze, altul o să vrea să danseze, altul o să vrea să facă sculpturi, altul o să vrea să facă filme, cine o să mai mulgă vacile?“ Mai târziu, când veniturile pe care cărțile lui le generau pentru kibbutz deveniseră substanțiale, aveau să îl întrebe dacă nu vrea să fie ajutat la scris de câțiva vârstnici care nu erau apți de muncă fizică, astfel încât să crească randamentul în această “ramură de producție” care se dovedise lucrativă…
Poveștile lui Amos Oz sunt făcute dintr-o sumă de întâlniri, experiențe și ascultări. O spune un fin observator și un atent ascultător. Dar, asemeni mărului care este făcut din pământ, apă, soare și puțin gunoi, dar “nu seamănă cu nimic din toate astea“, și relația dintre poveste și realitatea din care e țesută este teribil de complicată. Atât de complicată încât nu poate fi reconstituită în întregime nici măcar de către autorul poveștii.
În pofida talentului său uriaș, există un subiect pe care Amos Oz nu l-a putut aborda în proza sa. Dacă unii au publicat romane despre războaie fără a fi fost vreodată pe vreun front, Amos Oz a luptat în două războaie – Războiul de Șase Zile și Războiul de Yom Kippur –, dar nu a putut scrie despre acestea în cărțile lui de ficțiune. Poate tocmai pentru că a trăit pe propria piele ororile unor confruntări militare… Mărturisește în această carte-interviu, cu sinceritatea sa dezarmantă, că a încercat, însă pur și simplu nu a reușit, așa că în romanele lui nu poate fi găsită nici măcar o singură scenă care să aibă loc pe un câmp de luptă.
“În prima zi de război, în primele ore, ședeam împreună cu câțiva oameni pe o dună de nisip și așteptam, nici măcar nu țin minte ce așteptam. Iar deodată au început să explodeze proiectile chiar lângă noi. Și eu îmi ridic privirea și văd pe colină, la patru sute de metri, sau poate numai trei sute de metri, oameni străini, în uniforme galbene, care îndreaptă spre noi mortiere și trag. Țin minte că n-am intrat în panică, ci pur și simplu am fost uluit. M-am simțit jignit: ce se întâmplă cu oamenii ăștia? Ce, au înnebunit cu totul? Nu sunt normali? Ei nu văd că aici sunt oameni? (…) Primul meu impuls a fost să chem pur și simplu poliția: sunt aici câțiva smintiți care au deschis focul asupra noastră. Dorința de a chema poliția a fost ultimul lucru normal și logic care mi s-a întâmplat în timpul războiului. Tot ce a venit după asta a fost nebunie.”
Acest fragment este, cred eu, suficient pentru a înțelege că Amos Oz nu avea cum să rezoneze cu nebunia războiului. Obsesia lui, dacă un om care s-a temut mereu de fanatismul de orice fel poate avea o obsesie, a fost pacea. O pace pentru care a luptat cu perseverență în spațiul public israelian, o pace pentru care lecuirea fanaticilor ar fi fost fundamentală, căci nu este altă cale către pace decât ajungerea la un compromis. Un compromis pragmatic, căci, în viziunea lui Oz, bătălia se poartă între fanatism și pragmatism…
În această carte, care, sub forma unui dialog captivant cu editoarea sa, expune cititorilor felul de a fi al lui Amos Oz și maniera sa subtilă de a înțelege natura umană, scriitorul ne explică, în stilul său inconfundabil, cât de greu este să scrii un roman: “e ca și cum ai reconstrui Parisul din chibrituri și clei“. Lui i-a reușit să reconstruiască acest Paris de atâtea ori și în atâtea feluri diferite, încât este clar că truda – la care a încercat în adolescență să nu se înhame! – de a transforma viața în literatură a meritat pe deplin.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografii: esefarad.com și humanitas.ro)
