”Anii frigului”, de Dan Stanca
Editura Humanitas, București, 2017
”Știți, mă gândesc mereu la sensul vieții mele și pur și simplu rămân cu gura căscată. La urma urmei, pentru asta m-am zbătut tot timpul, să găsesc un sens, și constat că sunt la fel de neajutorat ca în prima zi…” (pag. 5)
Așa își începe discursul asupra nefericirii personajul Hector Noroaie, imaginat de Dan Stanca în ”Anii frigului”. Cel mai recent roman al unui autor foarte prolific în ultima perioadă este concentrat pe experiența nefericirii, sensul vieții pentru anumite personaje nedepărtându-se prea mult de acest sentiment foarte pregnant și dramatic, trist în esența sa, din care ele nu pot ieși decât atunci când… vor găsi un om la fel sau mai nefericit decât ele.
La fel este și unul dintre personajele principale ale romanului, sus-numitul Hector Noroaie (Dan Stanca alege pentru multe dintre personajele sale nume predestinate, nimic nefiind întâmplător), care se regăsește într-o căsnicie plină de mâhnire și care ia uneori calea crâșmelor din cartier pentru a-și povesti, oricui dorește să asculte, necazurile sale și povestea vieții. La un moment dat, întâlnește într-un asemenea loc un colonel în rezervă, Palton Veleanu (un personaj real sau nu?, se întreabă el), care îi promite întâlnirea cu o persoană mai nefericită decât el. Cazul Dariei Dima este la fel de trist, dacă nu ar fi bizar și amuzant în același timp: vedetă, cântăreață de succes, a ales aproape inconștient, în timpul unei transmisii în direct la postul național de televiziune, să înlocuiască expresia ”gura ta” dintr-o melodie cu ”p… ta”. Și-a atras astfel oprobriul public, excluderea din societate, o stare permanentă de depresie și de lipsuri financiare.
Aceste două personaje, la fel de nefericite și fără speranțe la viitor (el nu știe cum să iasă din căsnicia oribilă, ea nu mai vrea niciun bărbat în viața ei, deși a păstrat o umbră a frumuseții de odinioară), se întâlnesc și își povestesc toate amănuntele vieții, ramificațiile familiale, care coboară mult, până undeva după cel de-al doilea război mondial. Aici, Dan Stanca introduce referințe și la Securitate sau la torturile din închisorile comuniste, dar cel mai important este închegarea în poveste a Rugului aprins și a lui Sandu Tudor, cel care a condus o perioadă această mișcare și despre care se știu acum prea puține în cercurile din afara teologiei sau filosofiei.
Sandu Tudor aduce, în cartea lui Dan Stanca, un pic cu Arsenie Boca, măcar pentru cei care nu îl cunosc așa bine, dar care a încercat să facă, după cel de-al doilea război mondial, o mișcare clandestină, Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim, care a întrunit mai mulți intelectuali, oameni culți și cu studii extinse, o mișcare aparent cu intenții culturale și religioase. Nu se știe însă dacă Sandu Tudor a avut vreo legătură cu legionarii, deși în ”Anii frigului” el este oarecum disculpat, naratorul spunând chiar că Sandu a scris și câteva articole antilegionare înainte de 1945, cert este că comuniștii nu au putut să închidă Rugul Aprins decât după acuzarea membrilor mișcării de propagandă legionară.
Acest personaj, trecând peste istoricitatea sa, este privit de către autor și de către personajele care îl amintesc ca un sfânt ortodox, care a avut un rol important și în închisoare, și după, chiar după mai multe căsnicii ciudate și foarte rapid trecătoare, fiind atras de personaje obscure și ciudate, dar și de alchimie, mai ales într-o perioadă mai puțin cunoscută a vieții sale, cea dintre perioada în care a fost jurnalist și cea în care a devenit atras de fenomenul religios:
”Sandu Tudor a fost unul dintre puținii gânditori ortodocși care au străbătut cu mintea spre zările increatului, și acolo s-a minunat. A simțit tăcerea, vidul, ceva indescriptibil și neprezentabil… Poate când a murit a fost ca Sfântul Ioan, cu capul așezat pe piatra din peștera de la Patmos, fulgerat până la cea mai firavă terminație nervoasă de viziunea finală a Apocalipsei.” (pag. 131-132)
La fel, un alt personaj care stârnește uimirea cititorului, de data aceasta inventat, este arhitectul Domide Golgoț, creator de opere artistice complexe și futuristice, aproape niște organisme vii, care înghit oameni, clădiri, aduc revolte sau ascund pe cei arestați, pentru a-l înghite apoi complet și pe creatorul lor. De altfel, metafora din titlu, ”anii frigului”, cu referire la perioada comunismului, a închisorilor Securității, ce par a nu se termina niciodată, se pot încheia doar dacă, într-un fel, creatorul unei opere artistice s-ar contopi cu opera creată, lucru care s-a întâmplat, se pare, chiar lui Domide Golgoț.
Dan Stanca are foarte multă imaginație și astfel a apărut acest roman despre nefericire și reverie, despre om și operă, despre urmările avute de comunism asupra personalității umane, fie că vorbim de victime sau de torționari. Un roman născut din imaginea pe care o are scritorul asupra anilor frigului care nu mai trec, completată cu câteva personaje și evenimente istorice reale. Un roman în aceași timp complex și ciudat.
”Ce fel de om ești dacă măcar o dată în viață nu te-ai lovit de limită și n-ai văzut stele verzi? Limita vieții este, desigur, moartea. Atât e moartea, o limită, nu un continent, nu o planetă, nu o galaxie, fiindcă după ce ai murit, în clipa următoare deschizi ochii și te trezești într-un univers incomprehensibil.” (pag. 35)
