”Am fost cândva femeie de onoare și alte povestiri”, de Radu Paraschivescu
Editura Humanitas, București, 2017
Pot spune cu sinceritate că Radu Paraschivescu este unul dintre autorii mei preferați din ultimii ani și, desigur, unul dintre primii scriitori români pe care îi recomand prietenilor atunci când discutăm de cărți de luat în concediu. Fiecare dintre cărțile sale sunt, în același timp, amuzante și pline de mesaje, ușurele și profunde, simpatice și triste, totul în funcție de unghiul din care privești cele citite. La fel poate fi considerată și această culegere de povestiri autobiografice, majoritatea publicate în diferite antologii, în care Radu Paraschivescu își povestește câteva dintre etapele formării sale ca adult, din momente mai mult sau mai puțin esențiale ale vieții.
Câteva dintre povestirile de aici le-am citit în cărți anterioare – precum ”Găină și Curcan la Corbu”, o descriere ironică, dar reală a lumii cazone, pe care am descoperit-o în ”Răcani, pifani și veterani” sau ”Ne pupăm, să trăiți”, poate una dintre cele mai amuzante povestiri, despre viața la mare în perioada comunistă și felul în care niște adolescenți plini de hormoni sunt prinși goi, noaptea, în mare și duși la secție, pe care am citit într-o altă antologie faină, ”Scriitori la poliție”. Altele aparțin altor colecții sau au apărut în reviste culturale, iar povestirea care dă titlul volumului, precum și ”Niște vulturi, un scobar, un autograf” sunt apariții în premieră.
Mucalitul Radu Paraschivescu aduce în fața publicului, cu sinceritate și autoironie, câteva dintre momentele care l-au definit ca om și scriitor, impregând textele cu nenumărate referințe culturale, din care aflăm, așadar, care este muzica și formațiile preferate, care au fost lecturile preferate din copilărie, cum este viața în zona Banatului, fie că vorbim de viața la țară sau de meciurile văzute pe programele iugoslave sau care sunt dificultățile vieții din comunism – de la plecările la mare până la armată sau facultate. Cărțile preferate sunt gustate pe un fotoliu-fetiș (de care s-a despărțit în cele din urmă, lucru care nu s-a întâmplat și cu biroul care încă rezistă) împreună cu kilograme întregi de bomboane din cele mai diverse, fără ca cineva din familie să-l deranjeze sau să îl certe:
”Îmi amintesc și astăzi combinațiile de cărți și dulciuri din vremea gimnaziului: Tom Jones al lui Fielding (patru volume, să tot citești) se asorta cu pralinele ușor sidefate, de un leu patruzeci suta de grame, pe când Regina Margot a lui Dumas mergea bine cu bomboanele cu lapte de un leu cincizeci, mici paralelipipede cafenii, cu un soi de imprimeu glazurat, made in Kandia, Timișoara. Odată venit de la alimentara, mă încolăceam în fotoliu aidoma șarpelui cosmic din mitologia scandinavă, citeam în transă ore întregi și-mi însoțeam lectura cu crănțănitul bomboanelor între măsele, mai repede sau mai încet, în funcție de ritmul și trama romanului. La drept vorbind, mâncam dulciuri întruna, fără precauții și stavilă. Eram un fanatic al glucidelor.” (pag. 123)
Nu sunt lăsate deoparte nici descrierile unor momente post-decembriste, dar acestea sunt mai puține, poate tocmai pentru că autorul nostru s-a maturizat și s-a concentrat pe pasiunile sale, devenite joburi, precum meseria de traducător. Una dintre cele mai puternice și memorabile povestiri rămâne tocmai una post-decembristă, cea care dă titlul volumului – ”Am fost cândva femeie de onoare”, despre o zi nebunească de traducere la o convenție exclusiv de femei.
Iubitorii fotbalului îl cunosc pe Radu Paraschivescu și de la emisiunile sportive de pe diverse canale de televiziune, unde vorbește ca un specialist despre un fenomen pe care unii îl resping, cel al sportului cu balonul rotund. Fotbalul nu apare în cărțile sale în mod automat, așa cum ne-a spus și în interviu, dar, așa cum observăm și aici, el apare în mai multe povestiri, chiar dacă indirect în unele locuri (un meci de pomină, Real Madrid-FC Köln, l-a determinat să meargă cu un tren pustiu, într-o zonă întunecată, în povestirea cu iz de horror ”Rai care erai”).
Multe din texte au o oarecare umbră de nostalgie, de dor după acea perioadă frumoasă, dar demult trecută, reprezentată de copilărie și adolescență. Este undeva normal să privim astfel cea mai frumoasă perioadă a vieții, dar aceste pasaje sunt cumva marginale, tonul de ansamblu al cărții fiind unul ironic și autoironic, amintirile trecând de la muzica bună la fotbal, de la primele iubiri la încercări de pețit, de la dorințe sexuale până la primul autograf primit de la un fotbalist. Din toate acestea, se creionează un portret de scriitor foarte înzestrat, cu o memorie extraordinară și cu un simț foarte dezvoltat al umorului. Care avea, acum ceva ani, avea această imagine despre lumea ideală, asemănătoare cu a noastră, a tuturor:
”Mi-ar plăcea, de fapt, să mă scald în faima acestor idoli pletoși care-mi veghează visele și visurile. Să le preiau viața, cu tot ce are ea năvalnic, primejdios și aromat. să nu mai dau pe acasă cu lunile, înghesuit între recitaluri, meciuri demonstrative și turnee. Să mă trezesc în fiecare dimineață alături de altă groupie nurlie, mahmură și cu gura cleioasă. Să mă plimb din hotel în hotel și din avion în avion. Să dau autografe cu mărinimia unui suveran prins în toane bune. Să nu mai învăț pentru niște examene care oricum nu înseamnă nimic. Să nu-mi fac patul, fiindcă în felul ăsta nu mi-aș mai aduce aminte, ritualnic, că nici măcar urâta asta care seamănă cu Arantxa nu vrea să-l onoreze cu prezența. Să nu mai merg la cursurile de gramatică generativ-transformațională. Să nu mai transpir. Și să nu mai am coșuri. Of, să scap odată de ele!” (pag. 138)
De curând, când cineva m-a întrebat de o carte faină și amuzantă pe care să o recomand pentru vacanță, l-am nominalizat în primul rând pe Radu Paraschivescu și cartea sa de față – ”Am fost cândva femeie de onoare” –, dar și ”Cu ochii-n 3,14. O antologie Dilema Veche”, despre care am scris acum un an. Prima dintre ele, despre care v-am vorbit astăzi, este o carte foarte faină, care ne poartă prin copilărie, adolescență și primii ani ai maturității și în care recunoaștem crâmpee ale propriei vieți, din ultimii ani ai comunismului și primii ani ai tranziției, din armată, facultate sau primele joburi, în care autorul (se) persiflează până la hohote mari de râs, pe care le stârnește voluntar sau involuntar. O carte pe care, cel mai important, o citești cu o imensă plăcere, chiar dacă prin unele povestiri ai mai trecut.
