„Aleea cu licurici”, de Kristin Hannah
Editura Litera, Colecţia Blue Moon, Bucureşti, 2020
Traducere din limba engleză de Valentina Georgescu
Prietenia este confortul inexprimabil de a te simţi în siguranţă cu o persoană, fără a trebui să îţi cântăreşti gândurile, nici măcar să îţi măsori cuvintele (George Eliot)
De când mă ştiu, ca omuleţ-cititor dar şi călător pe străzile oraşului, am asociat bucuria cu acele momente în care privirii îi era îngăduit să poposească şi să se odihnească în faţa vitrinelor şi a rafturilor primitoare şi pline de cărţi. Iar împreună cu ea, mintea ţesea, după bunul plac, nenumărate scenarii în faţa veşnicei şi inevitabilei dorinţe de a decripta, la un moment, toate tainele ascunse dincolo de cele scrise pe o ultimă copertă, pentru a ne prinde în mreje. Astfel au început să se citească, la vremea lor, cărţi alese cu mare grijă dintre cele pe care lumea cea mare le pune la loc de cinste într-un top al acelor scrieri clasice, rămase nemuritoare prin poveştile lor pline de misterele şi înţelepciunea unui trecut menit să prindă mereu viaţă prin vocile unor personaje devenite pe drept cuvânt biruitoare în lupta acerbă cu trecerea timpului.
Anii au trecut, iar omuleţul cititor şi-a continuat ritualul, pe străzi, în librării sau chiar în magazine, pornind de această dată în căutarea comorilor prezentului. Între ele, am găsit ficţiuni bazate pe mereu fascinanta istorie a omenirii dar şi numeroase scrieri desprinse din vieţile oamenilor de pretutindeni, cărţi care, deşi nu par să îţi spună nimic important, te atrag prin imaginile viu şi rafinat colorate ale coperţilor pe care, asemenea unor formule magice, sunt incrustate titluri care par că vor să te invite să pătrunzi dincolo de ele, într-o lume în care totul este posibil, în care viaţa ta se împleteşte cu alte vieţi.
A fost o vreme când, prinsă într-un veritabil carusel al ştirilor şi dezbaterilor care priveau cu suspiciune generaţiile tinere, mă apropiam cu multă prudenţă de literatura cu subiecte din lumea copiilor şi adolescenţilor de astăzi, de teamă ca nu cumva cele scrise să mă propulseze într-un univers ostil şi condamnat la pervertire. Vraja s-a rupt atunci când mi-a fost dat să înţeleg, fără prea multe explicaţii prealabile, că fiecare dintre cărţile pe care le citim, de succes sau nu, reprezintă o cale spre cunoaşterea şi aproprierea unor importante lecţii de viaţă în care, de multe ori, tindem să ne regăsim alături de personajele înzestrate cu rolurile de mesageri şi călăuzitori. În deplină ambianţă cu plutirea timidă printre cărţi, a fost o vreme în care credeam că prietenia nu este decăt o poveste scrisă cu slove de lumină în nenumăratele istorii menite să adoarmă copiii şi să deştepte minţile celor mai mari. Iar pe măsură ce fiecare pagină cuprinsă cu privirea ceda locul unor vise cu ochii foarte larg deschişi, viaţa îmi demonstra, fără să prind bine de veste, că prietenia este, de fapt, un dar de mare preţ, pe care îl ascundem în străfundurile inimii şi îl facem să prindă viaţă ori de câte ori este nevoie să aducem în jurul nostru măcar un strop de lumină.
O astfel de lecţie se întrezăreşte şi în romanul Aleea cu licurici, prin care scriitoarea Kristin Hannah ne invită să (re)deschidem antologia cea mare şi nesfârşită de poveşti ale prezentului plin de taine şi importante adevăruri, vechi de când lumea, dar puse acum sub semnul certitudinii că cele ce au fost odată frumoase şi pline de sens, sunt menite să dăinuie, dincolo de orice timp şi spaţiu.
Pentru a deveni la rândul nostru călători şi, de ce nu, exploratori foarte atenţi ai acestui univers ce se anunţă a fi unul plin de viaţă şi mister, suntem îndemnaţi să facem o călătorie în timp, până în anul 1974 şi să ne imaginăm că suntem, la rândul nostru, trecători pe o panglică sinuoasă de asfalt, mărginită de o parte şi de alta de şanţuri cu apă murdară şi de dealuri cu vegetaţie sălbatică. Aici o vom întâlni, prima dată, pe Tully Hart, o tânără a cărei copilărie pare să fie umbrită de o dorinţă pe cât de vie, pe atât de condamnată la tăcere de noianul acelor minciuni care, deşi cu picioare scurte, par că vor să ne ţină la distanţă de realităţile dureroase:
În cele din urmă, Tully închise ochii. (…) Cea mai mare parte a vieţii ei îi fusese dor de mama, şi nu aşa cum îţi e dor de o jucărie pe care n-o găseşti sau de o prietenă care nu a mai venit să se joace cu tine pentru că nu-ţi place să împarţi jucăriile cu alţii. Îi era dor de mama ei. Acel dor era mereu înlăuntrul ei, un loc gol care o jena pe timpul zilei şi se transforma într-o durere acută noaptea. Îşi făgăduise sieşi, dacă ar fi ca mama ei să se întoarcă vreodată, să fie cuminte. Perfectă. Indiferent ce făcuse sau spusese greşit, avea să repare sau să schimbe. Mai mult decât orice, dorea să o facă pe mama ei mândră. (…) La vârsta de paisprezece ani era terminată (…). Nu-i mai păsa de mama ei şi încerca să nu se mai gândească la ea. De fapt, la şcoală, le spuse tuturor că mama ei murise într-un accident de barcă. (…) Minciuna o eliberă. (…) Când era suficient de ocupată, nu se gândea la femeia care nu o dorea (pp.18 şi 22).
La un pol relativ apus, se află Kate Mularkey, o altă adolescentă căreia aceeaşi vară a anului 1974 îi va rezerva un mare dar, demult năzuit în vremea în care, ca o singură consolare a fiicei iubite de părinţi până la epuizare, cărţile luaseră locul celor mai bune prietene. Şi astfel, pe măsură ce fiecare dintre cele două poveşti încep să se scrie, dezvăluindu-se ca tot atâtea crâmpeie dintr-o nemărginită frescă a realităţii de astăzi şi dintotdeauna, acea şosea care părea că nu duce nicăieri, acel drum de ţară denumit după o insectă pe care nu o văzuse nimeni vreodată în acest aspru cotlon albastru şi verde de lume, se transformă într-un tărâm plin de lumină, în care fiecare colţ pare că ascunde o picătură din preţiosul elxir al unei prietenii menite să sfideze toate dezamăgirile, tristeţile şi trădările şi să dăiunie vreme de trei decenii.
Fie că ne invită să le descoperim în anii de studenţie, plini de speranţe şi de vise deopotrivă inocente şi exuberante, iar mai apoi să păşim alături de ele pe calea sinuoasă a vieţii, Tully şi Kate sunt mereu împreună. Ele învaţă să privească lumea cea mare prin ochii celeilalte şi, cu seninătate, să înfrunte umăr lângă umăr toate provocările care le cresc şi le transformă pe fiecare, impunându-le între cei din jur ca jurnalistă – inteligentă şi neobosită alergătoare pe drumul care duce la perfecţiune – şi respectiv ca soţie iubitoare şi mamă devotată, condamnată să fie purtătoare de viaţă într-o lume din ce în ce mai guvernată de teamă şi incertudine:
Kate se zgâi la calendarul agăţat pe peretele de lângă frigider. I se părea incredibil că timpul zbura atât de repede, dar dovada era chiar acolo, în faţa ei. Era noiembrie 2002, iar ultimele paisprezece luni schimbaseră lumea. (…) Teama schimbă întreaga lume, dar cu toate acestea, ca întodeauna, viaţa mergea înainte. (…) Kate îşi urma rutina cotidiană, continuând să-şi crească copiii şi să-şi iubească soţul. Dacă îi supraveghea puţin mai atent şi îi ţinea mai aproape de casă, înţelegeau cu toţii: lumea nu mai era un loc la fel de sigur cum fusese cândva. (…) Asemenea tuturor mamelor, ar fi făcut orice pentru a-şi şti fiica bine şi în siguranţă, dar de unele pericole nu avea cum să o protejeze complet, trebuia să trăiască acele experienţe şi să le înţeleagă. Aceasta era una din numeroasele lecţii pe care ţara aceasta le învăţase în acel an, şi deşi unele lucruri se schimbaseră pentru totdeauna, altele rămăseseră la fel. (…) Kate se uită la fiica ei încă o clipă, simţind o strângere de inimă. Zburau atât de repede anii aceştia ai copilăriei, aproape că se duseseră cu totul (pp.325 şi 330-331).
Astfel, ceea ce a fost scris pe o alee în urmă cu 30 de ani este revitalizat clipă de clipă sub lumina acaparatoare şi ameninţătoare a reflectoarelor şi a luminilor marilor oraşe, iar atunci când crunta suferinţă şi inevitabila moarte pare că vrea să reorânduiască destinele celor rămaşi, amintirile vor fi cele care vor face posibilă veşnica scriere a poveştii. Iar cu gândul mereu treaz în faţa celor petrecute într-o oarecare seară ferecată demult în străfundul sufletului, cea care răspunde la numele de Tully, femeia de succes care şi-a trăit viaţa luptând mereu cu umbrele tuturor dorinţelor de a cunoaşte dragostea adevărată şi a se înconjura de strălucire doar pentru a masca singurătatea din ce în ce în mai chinuitoare, preia de la prietena sa rolul de mesager al dragostei care umple orice formă de tristeţe şi durere cu stropi de speranţă şi bucurie:
Dragă Tully,
Ştiu că n-o să poţi rezista la nenorocita mea de înmormântare. Nu tu eşti vedeta. (…) Sunt atâtea lucruri pe care ar trebui să ţi le spun, dar de-a lungul vieţii noastre ţi le-am spus pe toate.
Ai grijă de Johnny şi de copii pentru mine. Bine? Învaţă-i pe băieţi cum să fie nişte domni, şi pe Marah cum să fie puternică. Când vor fi pregătiţi, dă-le jurnalul meu şi spune-le despre mine când vor întreba. Adevărul, te rog. Vreau să-l ştie pe tot.
O să-ţi fie greu acum. Acesta e unul dintre lucrurile pe care le regret cel mai tare. Deci, iată ce vreau să-ţi spun în scrisoarea mea de dincolo de mormânt (…):
Ştiu că o să crezi că te-am părăsit, dar nu e adevărat. Nu trebuie decât să-ţi aminteşti de Firefly Lane şi mă vei găsi.
Nedespărţitele Tully şi Kate vor exista veşnic (p.492).
Nu intenţionez să dezvălui prea multe din această poveste, din tainele acestor trei decenii străjuiţi de lumină. Însă, ceea ce rămâne cu adevărat dincolo de poveste şi demn de pus la loc de cinste atunci când cartea va fi fost pusă pe un raft al bibliotecii este faptul că fiecare dintre noi putem să ne identificăm, pe rând, cu Tully şi Kate, prietenele care s-au luat de mână pe o alee şi au pornit la drum mereu încrezătoare una în forţele celeilalte:
În următoarele decade ale vieţii ei, Tully avea să-şi amintească mereu de acel moment ca de un nou început pentru ea; ziua în care devenise altcineva. Trăind alături de gălăgioasa, nebunatica, iubitoarea familie Mularkey, descoperi o complet altă persoană în interiorul ei. Nu ţinu secrete, nu minţi şi nici nu pretinse a fi altcineva, iar ei nu se comportară nici măcar o dată ca şi cum ar fi fost nedorită sau nu suficient de bună. Indiferent unde merse în anii care urmară, sau ce făcu, şi indiferent de persoanele pe care le cunoscu, îşi aminti mereu acel moment şi acele cuvinte: Bine-ai venit în familie, Tully! Mereu şi pentru totdeauna avea să se gândească la ultimul an de liceu, când fu nedespărţită de Kate şi membru al familiei Mularkey, ca la cel mai bun an din viaţa ei (p.101).
Astfel, poate nu este deloc întâmplător faptul că fiecare dintre cele patru părţi ale romanului mi s-a dezvăluit ca un corolar de tot atâtea întruchipări ale unei morale pe cât de vii, pe atât de rătăcită printre diversele zgomote ale timpului meu. Până la acest moment, nu am citit şi nici nu ştiu când şi dacă voi deschide romanele Privighetoarea, Un nou început, Grădina de iarnă sau altul din cele peste 20 de scrieri care o recomandă pe Kristin Hannah drept una dintre scriitoarele de succes ale zilelor noastre. Ceea ce îmi rămâne cu adevărat sigur este însă faptul că romanul Aleea cu licurici, dedicat tuturor fetelor şi femeilor şi în special acelor prietene care se întâlnesc în vremuri grele, mai puţin însemnate, an după an, mi-a redat încrederea în forţele prieteniei adevărate, aceea care nu ţine cont nici de distanţele geografice şi nici măcar de noianul de judecăţi şi prejudecăţi lansate în şi de lumea cea mare. Ele se scriu discret, elegant şi firesc, lăsând în urma lor umbre mari şi vii de lumină, asemănătoare acelor licurici ieşiţi în calea mea pentru a face ordine într-o perioadă în care valoarea şi calitatea prieteniei par să fie adesea contabilizate prin prezenţa cât se poate de constantă şi fidelă în faţa unor ecrane care te îndeamnă să devii prietenul de la celălalt capăt al unui oarecare chat.
În consecinţă, fiecare popas pe drumul poveştii se preschimbă nu doar într-o pecete a vremurilor în care Tully şi Kate – Scutul şi Sabia – au biruit cu mult curaj toate negurile menite să umbrească cele scrise sub straja luminilor dătătoare de viaţă, ci şi într-o formă de a concretiza acea vorbă înţeleaptă care ne şopteşte că „Prietenele care contează sunt cele pe care le suni la 4 dimineaţă şi îţi răspund” (Marlene Dietrich). Iar dacă nu au la îndemână licurici adevăraţi, nu pregetă nici măcar o secundă să transforme fiecare vorbă mult aleasă şi meşteşugită într-un sfat dăruitor de putere, într-un gând bun sau chiar într-o rugăciune pe care fiecare dintre noi o înălţăm spre cer, devenind, prin ea, demni purtători de cuvânt ai celor dragi pe care îi purtăm neîncetat în inimile şi în cugetele noastre.
Puteți cumpăra cartea: Editura Litera/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Surse imagini: https://www.libris.ro/, https://kristinhannah.com/, https://addictionforbooks.wordpress.com/, https://www.delicateseliterare.ro/, https://ancasicartile.ro/)
