Aerul pe care îl respiri, de Care Santos

”Aerul pe care îl respiri”, de Care Santos

Editura Humanitas Fiction, Colecția ”Raftul Denisei”, București, 2014
Traducere de Cornelia Rădulescu

‘Aerul pe care il respiri‘ aparuta in 2014 in frumoasa colectie ‘Raftul Denisei’ a editurii Humanitas Fiction in traducerea Corneliei Radulescu este prima carte scrisa de scriitoarea catalana Care Santos (pe numele adevarat si complet Macarena Santos i Torres) pe care o citesc. Aerul pe care il respira o parte din eroii cartii este aerul anticariatelor, al cartilor vechi, frumoase si diferite, al cartilor de valoare si al cartilor care starnesc pasiuni, carti in jurul carora se infiripa povesti de dragoste si de moarte cum este si saga desfasurata de-a lungul a doua secole care constituie actiunea principala a cartii. Este vorba despre penultima carte a scriitoarei a carei bibliografie, destul de prolifica de altfel, combina si alterneaza romanele si povestirile pentru adulti cu cele pentru copii si adolescenti, cu incercari in domeniile poeziei si eseisticii.

Romanul scriitoarei catalane va atrage in primul rand atentia iubitorilor genului de fictiune detectiv istorica. Scris cursiv, se citeste cu placere si cu interes si fanii lui Dan Brown sau Steve Berry (si ma includ aici si pe mine) se vor delecta cu o versiune iberica a romanelor care le umplu timpul. Povestit la persoana intai de o scriitoare din Barcelona de astazi, alter-ego al autoarei, cartea descrie episoadele trecutului pe masura ce avanseaza ancheta pornita pe urmele unei colectii de carti aduse in nordul peninsulei iberice de un demnitar francez purtat in Barcelona de valul revolutiei franceze si al razboaielor napoleoneene. Ancheta va genera o carte – cartea pe care cititorul de astazi o tine in mana. Povestea imbina istoria Barcelonei si a Spaniei, iubiri si tradari, bunatate angelica si rautate malefica si o doza sanatoasa de erotica pornind insasi de la colectia celor treisprezece carti interzise apartinand genului erotic, repudiat moral (si legal prin unele locuri), carti imprastiate de hazarduri si a caror recuperare si reunire constituie scopul cautarior eroilor de-a lungul a doua secole.

Numitorul comun al personajelor in rastimpul descris in roman este raportarea la carti – o pasiune care se transmite din generatie in generatie. Pentru unii cartile reprezinta profesie si iubire, pentru altii doar valoare si obiecte adaugate colectiei de vanitati pamantene.

‘Si nu era doar ideea de a face dreptate. Era ceva mai mult. De parca aceste carti ar fi fost niste fiinte vii, iar el trebuia sa le gaseasca un tutore, un ingrijitor, un iubitor. Exista persoane nedemne de a poseda anumite carti, dupa cum exista carti care isi merita stapanii. Argumente de librar batran pe care prea putini le puteau pricepe, o stia bine. Dar asa era el: un librar batran, romantic si invechit.’ (pag. 109)

‘Brancaleone spunea mai putin decat stia. nici nu-i trecea prin minte sa-i impartaseasca emotia traita in zilele din urma   cand rasfoise carti de o frumusete unica in lume, precum editia din 1470 de la Venetia a Operelor lui Vergiliu, o minune cu litere gotice, chenare si ilustratii cat pagina. Sau cand tinuse in mana o marturie a adevaratei dragoste de carti: indicele bibliotecii manastiresti scris si ilustrat de mana, realizat de carmelitele de la San Jose, care cuprindea titlul fiecarui exemplar, autorul, numarul de pagini, caracteristicile, data si locul cumpararii si pretul platit atunci. Sau adniratia pe care i-o trezisera vinetele cu mult rosu ale Ordenacions de Pere el Cerimonios, un manuscris din secolul al XIV-lea pe foi de pergament. Delectari pentru degustatori exegenti, nu pentru cineva pentru care cartile erau doar obiecte cu care sa se impauneze. In alta ordine de idei nu i-a spus nici ca un bibliofil autentic n-ar fi expus in ruptul capului biblioteca sa luminii soarelui, care ar fi riscat sa decoloreze volumele in doar cativa ani. Si nici ca obsesia pentru Biblia lui Gutenberg era o nerozie tipica pentru cineva obisnuit sa obtina totul si ca virtutea principala a unui colectionar adevarat e rabdarea. Rabdarea de a astepta, caci cartile sunt capricioase, apar tarziu sau cand nu te astepti, cand e deja prea tarziu pentru cel ce le-a dorit.’ (pag. 272-273)

Romanul scritoarei catalane m-a trimis inapoi si spre cartile de istorie. Despre perioada ocupatiei franceze si a rezistentei iberice impotriva lui Napoleon mai stiam sau imi mai aminteam ceva, datorita in special romanelor si filmelor despre viata lui Goya si desigur a gravurilor si picturilor acestuia. Mai putin imi aminteam (daca am stiut vreodata) despre deceniile care au urmat care au alternat regimuri conservatoare cu perioade mai liberale, in inclestari de multe ori sangeroase intre doua linii ideologice a caror lupta s-a prelungit adanc in istoria Spaniei pana spre sfarsitul secolului 20. Iata de pilda cum este evocata figura viitorului rege Carlos de Spania in perioada in care fusese guvernator al Barcelonei intre 1827 si 1832 – un fel de abstractizare a figurii tiranului etern, cu obsesii orwelliene:

‘Cand iesea in strada, le cerea trecatorilor sa-i arate rozariul, iar daca nu-l aveau ii trimitea la inchisoare. A interzis palariile si parul lung, caracteristice liberalilor; a interzis si reclamele pentru alifii impotriva hemoroizilor sau uleiurile de depilat pentru femei, sub pretext ca duceau la liberalizarea moravurilor. A dat ordin ca toti barbatii din oras sa-si rada mustata, iar toate femeile sa se arate supuse si rezervate. Acestora din urma le-a mai poruncit printr-un decret sa-si taie pletele, iar cele care au refuzat au fost tunse in public, pentru luare-aminte. De nebunia lui n-a scapat nici nevasta-sa: intr-o zi a uitat sa cumpere peste si a stat o zi intreaga la carcera.’ (pag. 180)

O parte dintre personaje sunt intelectuali liberali si unii dintre ei au constiinta vremelniciei:

‘- Doua sute de ani? a ras el din tot sufletul. Chiar crezi ca peste doua sute de ani se va mai interesa cineva de noi? Si chiar de-ar fi asa, crezi tu ca cineva va pricepe ceva din secolul acesta, pe care nu-l intelegem nici noi, cei care traim in el?’ (pag. 312)

Pesimismul in fata scurgerii istoriei si privirea critica asupra contemporaneitatii sunt se pare o marca nu numai a secolului 19, ci si a celor doua secole care au urmat.

Un alt personaj se lamenteaza intr-o epistola in legatura cu lipsa de reflectare a epocii in literatura spaniola. Din pacate nu cunosc destul aceasta literatura pentru a-l contrazice sau pentru a-i da dreptate. Exista insa echivalente in literatura vecinilor de la nord, francezi, care si-au descris cu pasiune prezentul si trecutul apropiat in scrieri romantioase publicate in volum sau in foiletoane – vezi cartile lui Dumas tatal sau ‘Misterele Parisului’. Unul dintre personajele principale feminine ale cartii pare descendent direct din ‘Contele de Monte Cristo’.

In fine, cateva cuvinte despre un alt personaj principal al cartii – orasul Barcelona. Este unul dintre orasele care imi plac cel mai mult in lume, un oras plin de farmec si de mister, frumos si ciudat, modern si dornic de viata, dar si plin de respect fata de cei care in trecut l-au infrumusetat, i-au creat numele si i-au cladit aura. Prima jumatate a secolului 19 in care se petrece partea istorica a actiunii a trait spargerea zidurilor care ingradeau orasul din epoca Evului Mediu, si transformarea axei principale (pana in ziua de astazi) a orasului – Rambla – dintr-o strada a manastirlor pioase si a inchisorilor in artera moderna, deschisa spre mare si spre lume.

‘Barcelona, noua capitala a contradictiilor: mai suprapopulata ca oricand, dar cu o mare parte a locuitorilor in exil, industriala, dar cu fabricile in somaj fortat din cauza blocadei, cu mii de planuri de expansiune, dar silita sa ridice case peste case, inghesuindu-le una peste alta pe aceleasi strazi – caci Madridul nu emitea permisiunea de a darama zidurile -, oras cosmopolit si deschis tuturor noutatilor, dar la fel de inchis ca in Evul Mediu, posedand o banca cu un nume si cu un sediu proprii, dar mai ruinat ca oricand, cu toti cei din oras visand la orizonturi largi, dar cu toate strazile terminate in orizonturi de piatra.

Pentru unii, sub numele de progres se ascundea insusi diavolul. Francezii semanasera in acest popor de ambitiosi si infumurati ura fata de religie, iar acum oamenii se credeau in stare de orice, sa darame manastiri sau ziduri, nimic nu era imposibil.’ (pag. 353)

‘Portinea aceasta din Rambla, cea cuprinsa intre Piata Teatrului si strada Saint Pau, a devenit promenada celor cu stare si unii inchiriaza scaune de rachita ca sa asiste la defilarea familiilor sambata si duminica, mai ales la iesirea din biserica, cand cochetele care se imbraca dupa ultima moda isi agita evataiele pentru a transmite un mesaj amoros pretendentilor fara stirea parintilor, cand fustele se leagana, umbrelele se deschid si batistele cad acolo unde trebuie sa cada, sunt culese de amorezi, cochetele prind de veste, nu si parintii care comenteaza slujba si habar n-au de nimic, saracii de ei. …

Mai zice Robles ca fara zidurile manastirilor Rambla e acum un alt loc, ca e vorba sa se deschida si porti, pentru ca prin partea de jos sa se poata ajunge la mare si pe sus, la campie. Iar toti locuitorii orasului viseaza cu ochii deschisi la ce vor face atunci. „Pe scurt, prietene draga, daca mai intarzii mult, n-ai sa mai recunosti orasul in care te-ai nascut” …’ (pag. 316)

Carti, istorie, pasiuni, dragoste si pacate mortale – totul intr-o scriere cursiva si pasionanta. ‘Aerul pe care il respiri’ are sanse sa placa iubitorilor multor genuri, inclusiv categoriei iubitorilor – pur si simplu – de literatura buna.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Elefant.ro/Libris.ro/E-book.