AC/DC Maximum Rock&Roll, de Murray Engleheart și Arnaud Durieux

„AC/DC Maximum Rock&Roll”, de Murray Engleheart și Arnaud Durieux

Editura Publica, Colecţia ”Victoria Books”, Bucureşti, 2010
Traducere de Raluca Maria Dumitru, Constantin Dumitru-Palcus și Liviu Mateescu

Moto: ”Lumea crede că ducem o viață plină de droguri și femei. Am avut parte și de asta – dar am avut parte și de morți și de vieți ruinate.” (Angus Young, 1984)

Greu de scris despre această carte altfel decât explicând cuvintele de mai sus, spuse de unul dintre membrii principali ai formației care s-a menținut în fruntea preferințelor fanilor de peste 40 de ani. Trec în explicațiile mele peste fanii formației, care știu cu siguranță multe dintre amănuntele din carte, care știu povestea formației, precum și evoluția ei în timp, cei care știu că nu Brian a fost mereu vocalistul lui AC/DC, cei care știu succesul moderat de la începuturi, dar și dorința formației (de la care nu s-au abătut aproape niciodată!) de a nu intra pe panta comercialului și a melodiilor de succes la orice fel de public.

Aveam un coleg în liceu care era fan declarat al formației AC/DC și care colecționa toate casetele audio (pe atunci!) care se găseau pe piața slabă românească, în vreme ce eu colecționam albumele formației mele preferate din acea vreme, Nirvana. La el am ascultat primele melodii în afara celebrei ”Thunderstruck”, acolo am aflat primele informații despre viața unei formații australiene cunoscute, sincer, mai ales de fani. Încă de pe atunci, deși făceam parte dintr-un grup de rockeri, se tot discuta despre ce înseamnă numele acestei formații, iar cel mai vehiculat nume era ”After Christ, Devil Come”. Nimic mai neadevărat, pentru că adevărata AC/DC nu are nimic satanist în ea, ci este o formație construită numai pentru rock and roll.

Desigur, au existat și excese și poate că mai există și acum. Au existat droguri, au existat multe-multe țigări, au luat parte și au organizat fel și fel de orgii. O recunosc și probabil că nimic nu este mai evident că, într-o viață boemă a unei formații de succes, vor exista mereu excese, important este să le controlezi pe termen lung. Ceea ce au reușit cei de la AC/DC, la fel, cu suișuri și coborâșuri (moartea lui Bon este un exemplu elocvent pentru a doua categorie).

Să îl luăm ca tipar pe Angus Young, tipul ăla mic de înălțime (în media formației, totuși), care vine mereu îmbrăcat cu niște bermude scurte ca un licean, care mânuiește cu incredibilă dexteritate chitara și se agită continuu pe scenă, fiind mai cunoscut decât vocalistul Brian și, de altfel, un fel de mascotă a formației dintotdeauna. Tipul ăsta energic nu bea aproape niciodată, singurele excepții fiind aniversările unor persoane dragi sau evenimentele deosebite. Din acest punct de vedere, este complet diferit (sau, cel puțin, era) de ceilalți membri ai formației, singura lui pasiune, dusă până la extrem, fiind chitara. Iată ce declară, în carte, Russell Coleman:

”Dormea cu chitara în pat în casa aia ciudată. Ceilalți se duceau să bea și să agațe pipițe, iar el rămânea acasă și exersa toată ziulica. I-am dat tot ce aveam cu Chuck Berry și Little Richard și toate discurile live, care lui îi plăceau la nebunie. Le punea întruna pe pick-up și cânta odată cu ele, țopăind prin casă. Cred că era cea mai concentrată persoană pe care am cunoscut-o, cu un obiectiv simplu: <<Am să reușesc.>> În zilele alea, nu prea-l vedeai fără chitară în mâini.”

Un alt aspect pe care îl pune în primul plan această carte este consecvența celor de la AC/DC pentru un rock and roll de calitate. Este uimitor cât de mulți oameni consideră că rock and roll-ul se rezumă la Elvis, Chuck Berry sau la Little Richard. Ei bine, cei de la AC/DC au considerat mereu că muzica lor provine din acest curent, i-au avut pe cei menționați mai sus ca idoli, dar în același timp au rămas fideli rock and roll-ului. Cu mici excepții (cum ar fi celebrul videoclip din anii `90 filmat împreună cu Arnold), nu au făcut rabat de la genul de muzică pe care îl iubesc, nu au scris melodii comerciale (nici măcar blues-uri, cântate și de prietenii de la Rolling Stone sau de la Metallica). Nu putem uita aici nici faptul că au statuat mereu că iubesc acest rock and roll și pe aproape fiecare album există o melodie ce conține în titlu această sintagmă: ”rock and roll”. Malcolm Young, influența cenușie a grupului, declara:

”Întotdeauna am avut puțin din Stones sau din Beatles… oricine din cei care cântau în acea perioadă a suferit acest gen de influență. Pe urmă au apărut chestiile mai dure, cum ar fi Led Zeppelin sau Jimi Hendrix. Am crescut ascultând toate aceste minunății și pe Jeff Beck – oameni de acest fel. Ne-a plăcut întotdeauna Muddy Waters și multe dintre chestiile cântate de Willie Dixon. Little Richard. Chuck Berry pentru partea de rock-and-roll, Jerry Lee Lewis și noi, în esență, petreceam pe muzica aia. Așa că totul a fost un talmeș-balmeș și rânjește și dă-i bătaie. Cam asta a fost cu noi. Am fost înconjurați de influențe dintre cele mai bune, știi, în muzică.”

Cei doi autori ai cărții, Murray Engleheart și Arnaud Durieux, au realizat o treabă excepțională: au compilat în peste 500 de pagini, toate interviurile, toate știrile care au apărut în presa scrisă din toată lumea despre AC/DC în cei peste 40 de ani de carieră. Ei respectă cronologia și nu sfiesc să pună propriile concluzii asupra evenimentelor cheie din viața formației: primele concerte în baruri, primul turneu în Londra și apoi în Europa, deschiderea spre piața americană sau moartea lui Bon.

Eu m-am delectat cu AC/DC în ultimele săptămâni, plecând de la această carte, fără a fi în mod necesar un fan declarat al formației. Videoclipuri, concerte, mp3-uri, totul a completat o carte ce vă va stârni interesul pentru o formație-cult, ce a influențat muzica ultimelor decenii și care și-a păstrat sound-ul și verticalitatea într-o lume atât de comercială și lipsită deseori de valoare.

Puteți cumpăra cartea: Editura Publica.