Accidentul, de Mihail Sebastian

“Accidentul”, de Mihail Sebastian
Editura Adevărul Holding, Bucureşti, 2009

Moto: „Viaţa începe mereu” (Nora)

Puteţi cumpăra cartea acum de la librăriile online, de aici sau de aici.

Mi-era dor de o lectură uşoară (Rushdie e prea solicitant în această perioadă), aşa că am ales, destul de inspirat, aş putea spune, Accidentul lui Mihail Sebastian, în ediţia de la Adevărul, unde a fost cuplată cu Oraşul cu salcâmi, care a mai beneficiat de o recenzie destul de recentă pe site-ul nostru. De aceea, am ales prima jumătate de carte, care poate fi citită cu uşurinţă într-o după-amiază de iarnă friguroasă, fiind o lectură plăcută, de dragoste, dar care atinge şi modalitatea de transformare a unui suflet uman devastata de o iubire adâncă, dar neimpărtăşită.

Aşa cum scriam şi despre Oraşul cu salcâmi, nu este o capodoperă, Accidentul este o carte obişnuită, însă care atinge o problematică mult mai complexă decât în prima carte, explorând sentimentele umane în toata cuprinderea lor, cu o aplecare mai adâncă asupra dragostei pierdute şi regăsite sub o altă formă. Personajele principale, dar şi cele care apar tangenţial, au fiecare dintre ele propriile motive de dezamagire şi vieţi searbede şi fără niciun orizont de fericire. Accidentele (nu este unul singur, ci o cavalcadă de asemenea mici catastrofe) le pot schimba viaţa şi le poate oferi beatitudinea, care poate fi veşnică sau de moment, depinde de modul fiecăruia de interpretare.

Primul accident, cel care dă titlul cărţii: Paul o salvează pe Nora de la căderea ei zilnică în zapadă, de pe tramvaiul care merge pe lângă apartamentul ei de pe bulevardul Dacia, fără să îşi dea seama că şi-a salvat prin aceasta chiar propria lui viaţă, tristă şi plină de sentimente contradictorii pentru o femeie pe care nu o poate uita. Este ziua în care împlineşte treizeci de ani şi singura lui dorinţă este de a pleca cât mai repede de lângă Nora şi a rămâne singur pe străzile pustii ale Bucureştilor: „Treizeci de ani! Iată, e inutil să fugi de singurul gând care te urmăreşte; e inutil să cauţi uitarea în mici jocuri imbecile. Până la urmă va trebui să-l priveşti în faţă, să-l accepţi: treizeci de ani. Se rezemă cu spatele de gard şi închise ochii. Ar fi vrut să poată rămâne aşa, fără gânduri, fără amintiri, în această simţire binefăcătoare. Se vedea ca şi cum s-ar fi privit de pe trotuarul celălalt, singur pe strada pustie, rezemat de o poartă străină în această noapte în care împlinea treizeci de ani, treizeci de ani cu care nu ştia ce să facă.” O concluzie tristă, dar care ilustrează cel mai bine starea sufletească a lui Paul din momentul accidentului.

Un capitol important este cel în care este descrisă relaţia lui Paul cu Ann, femeia care i-a distrus tinereţea şi, posibil, viaţa: o femeie excentrică, o pictoriţă cu talent, dar mai ales cu un prea mare succes pentru vârsta ei, o femeie energică, ce nu are nicio dorinţă de a-şi ascunde relaţiile cu bărbaţii şi care îl face să se îndrăgostească pentru totdeauna şi apoi îl părăseşte fără nicio remuşcare. Iubirea lui pentru ea se clădeşte uşor, de la momentul când o urmăreşte după plecarea de la Tribunal, când îi dăruieşte o întreaga florărie de lilieci, până la momentul ei de sinceritate, când îl invită pentru prima oară la ea acasă: „Mi-e greu să cred că eşti aici. M-am gândit de atâtea ori că ai putea să vii, dar niciodată nu am îndrăznit să sper. Ştiu atâtea lucruri despre dumneata. Ştiu cărţile pe care le citeşti. Ştiu cu cine ai fost vara trecută la Balcic. Ştiu că joi seară ai fost la Filarmonică şi ai plecat în pauză. Nu vrei să fim prieteni? Nu vrei să încercăm? De câte ori pictez ceva, mă întreb: lui i-ar plăcea? De câte ori citesc o cate, mă întreb: el ce ar crede? Aş vrea să te văd mai des. Mi-e necaz pe gesturile mele prea vii, pe felul meu de vorbă, aşa de neserios. Aş vrea să crezi că sunt mai puţin zăpăcită decât par, mai puţin superficială… Îţi promit că voi fi o prietenă cuminte, care nu întreabă, care nu cicăleşte. Vino când vrei. Sau mai bine, pentru început, hai să fixăm o zi pe săptămână în care să vii totdeauna. O să încercăm ceva câtăva vreme. Dacă va merge, bine: dacă nu, renunţăm.”

Declaraţia de iubire, chiar în stare incipientă, de mai sus este surprinzător de sinceră şi de romantică. Cum nu putea el să intre în starea de îndrăgostit după astfel de cuvinte, deşi nu ştia nimic despre ea, deşi chiar şi mai târziu, ea îi ascundea adevărul despre munca ei şi despre oamenii pe care sau cu care se întaâlnea? Sinceritatea iniţială se schimbă aproape imediat şi dezamăgirile încep să se adune, culminând cu plecarea ei la Liège şi unde evenimentele la care participă chiar şi el, îl îndreptăţesc să îşi ia adio de la ea, dar nu şi de la iubirea lor care dăinuie încă în suflet şi îi devastează viaţa: „Totuşi, i se întâmpla să se trezească noaptea din somn cu numele ei pe buze – şi simţea atunci, ca o durere ascuţită, nevoia să o vadă nu pentru a-i vorbi, căci nu mai avea nimic să-i spună şi simţea că orice reîntoarcere în trecut e imposibilă, dar pentru a o privi, fie chiar fără ştirea ei, ca de la o fereastră, ca pe o trecătoare.”

Evadarea lui Paul se numeşte Nora şi tot ceea ce ea reprezintă, respectiv prototipul profesoarei autentice (de doar treizeci şi doi de ani), care încearcă să îndrepte totul în jurul ei având alături propriile principii de educaţie: stăruinţa, repetarea, pătrunderea în gândurile elevilor, găsirea punctelor slabe şi concentrarea spre acestea. Plecarea spre munte (descrierea peisajelor este superbă, aşa cum este şi prezentarea unor locuri invadate de turişti pentru sărbătorirea Crăciunului şi a Anului Nou) reprezintă momentul începerii transformării lui, care necesită timp, dar şi dorinţa de a se schimba, lucru care îi lipseşte. Pe Nora o simte deja departe şi ea va avea nevoie de multă putere pentru a intra în inima lui: „Îi părea rău de tot ce se întâmplase. Ar fi vrut să poată şterge dintre ei inutila noapte de dragoste, care îi apropiase, dar care îi şi despărţea.”

Povestea curge apoi extrem de tandru, deşi acţiunile Norei sunt foarte precise. Căutarea sufletului lui şi găsirea tratamentului tristeţii sunt foarte grele, însă metoda găsită este inedită: devine antrenorul personal de ski, el simte orice coborâre şi orice cădere ca o eliberare a sufletului pustiit, iar cabana unde au poposit devine locul de unde nu ar pleca niciodată. Nora simte că aceasta este calea, însă numai hotărârea lui ar putea să schimbe căderea înapoi în universul tristeţii ori de câte ori şi-o reaminteşte pe Ann sau vede maşina ei pe străzile înzăpezite ale Braşovului.

Care va fi finalul, ce sentimente vor avea eroii noştri la plecarea din iarnă spre locurile de muncă din Bucureşti veţi afla numai citind această carte interesantă, antrenantă, plăcută şi plină de sentimente de dragoste.