„Viața secretă a cadavrelor”, de Mary Roach
Editura Art, Colecția Sapiens, București, 2018
Traducere din limba engleza de Gabriel Tudor
Până și ideea de a scrie o carte cu asemenea subiect este cel puțin ciudată. Poate și alegerea ei ca lectură este una care te desemnează drept o persoană cu niște curiozități neobișnuite, dacă nu chiar deplasate. Dar la final, după ce termini cartea, constați că acestă abordare relaxată despre rămășițele noastre pământești este una care te invață să faci cel puțin un singur lucru, anume să poți vorbi despre “viața” cadavrului tău fără să ai sentimentul că ești un dubios cu gânduri macabre. Căci un lucru este sigur, nimic nu e mai cert decât că trupul nostru va ajunge și în această ultimă ipostază. Ultimă am zis? Hmmm … asta rămâne de văzut…
În primul rând, ce “viață” ar putea avea, nu spiritul unui decedat, care, din fericire, nu este amestecat în povestea aceasta, ci corpul lui neînsuflețit? Nu mai are nicio viață, hai să fim de acord că termenul viață este unul care nu se potrivește deloc aici. E adevărat că unele pot avea o soartă la care nu m-aș fi gândit niciodată, sunt pregătită să recunosc că unele își prelungesc prezența printre noi neașteptat de mult, unele pot avea destinații ori întrebuințări uluitoare, dar să alegi termenul viață e le fel de nepotrivit ca atunci când ai opta să povestești despre viața unui polimer, a unei bucăți de os ori a unui obiect, nu chiar oarecare, adevărat, dar totuși a unuia la fel de neînsuflețit ca un pantof. Bine, înțeleg ideea, nu era în intenția nimănui să sugereze că vom citi despre întâmplări animate și pline de însuflețire, dar eu am vrut să subliniez că nu este vorba despre nimic supranatural, nimic care să aibă de-a face cu simțirea.
Poate că introducerea acesta lungă în subiectul cărții și alegerea tonului care se vrea degajat și glumeț se datorează și caracterul imprimat de autoare de la bun început, unul care m-a iritat, de fapt, din prima propoziție, dar uite că involuntar, îl aleg și eu. Poate că subiectul este unul atât de greu de abordat, încât ești tentat să păstrezi o atmosferă o cât mai detensionată. Ai nevoie să te îndepărtezi de macabru, de grotesc, de lipsă de respect sau chiar de termenul profanare. Este necesară o clarificare încă din start. Hai să recunoaștem, cartea aceasta te poate face să te simți inconfortabil. Autoarea a ales să contrabalanseze subiectul grav și greu de digerat, cu umor. De cele mai multe ori acesta s-a potrivit ca nuca în perete și în loc să ușureze lucrurile, uneori le-a făcut, nu mai dificile, dar cu siguranță enervante. Cel puțin pentru mine așa a fost. Un lucru însă este limpede, această doamnă și-a abordat subiectul cu plăcere și cu detașare și sunt sigură că la final s-a putut gândi la cadavrul ei viitor, foarte calmă, lucidă și cu zâmbetul pe buze. Poate nici nu e puțin lucru, căci câți dintre noi putem? Nici măcar nu ne aventurăm cu gândul pe teritoriul unde suntem doar trupuri neînsuflețite, dar să mai și zăbovim acolo, să lansăm discuții despre așa ceva.
Mary Roach nu este un talent literar, capitolele sunt inegale, captivează destul de neuniform, în sensul că unele se parcurg cu greutate iar altele sunt considerabil mai interesante. Nicăieri nu am găsit acea sclipire a textului bun, aceea care nu te lasă să pui cartea jos. Nu duce această carte la un nivel rafinat sau filosofic sau profund. Nici măcar unul sensibil, dimpotrivă. Dar nici unul dintre aceste lucruri nu a fost în fapt ținta ei. Mary Roach nu vorbește despre moarte, care este pur și simplu un subiect strain de carte, nici despre durere sau doliu, nu, nici despre credințele legate de viața de apoi. Ceea ce face Mary Roach de fapt, este să desacralizeze rămășițele pământești. Ea le privește, odată din perspectiva celui care trece în revistă care au fost traiectoriile neobișnuite ale cadavrelor în istorie și apoi din perspectiva omului contemporan are privește trupul neînsuflețit și ca pe o resursă, și ca pe o problemă, și ca pe un teritoriu de cercetare. Nimic înduioșător, nimic sentimental, nimic personal, sentimentul, amintirea, intimul, toate acestea sunt legate de spirit, de suflet, de transcendent, eventual de entități energetice sau credințe religioase. Corpul lipsit de viață nu mai este legat de omul care a fost.
Dar este oare așa de simplu? Putem face această disociere fără nici un efort, suntem capabili de această detașare? Poate că în teorie da, poate că rațional suntem pregătiți chiar să ne donăm organele, chiar corpurile pentru cercetare, pentru progresul științei. Dar dacă am ști de pildă că, într-o sală de disecție corpul unui membru al familiei este secționat, iar capul lui separat de corp i-ar servi unui viitor chirurg drept material de studiu pentru a deprinde cum se face o rinoplastie sau dacă am știi că trupul urmează să fie detonat pentru a cerceta care sunt efectele unei mine capcană asupra corpurilor umane, poate n-ar mai fi atât de simplu. Chiar dacă știm că nu mai există prezent nimic din omul care a fost, nu putem accepta că nu există o lipsă de considerație și de pioșenie în manipularea și folosirea unui cadavru în alt scop în afară de înhumare. Dar asta este până la urmă, doar o cale acceptată ca firească prin tradiție, nu înseamnă că trupul are parte de ceva mai frumos în timp ce se decompune în pământ. Fiind însă un proces la care nu suntem expuși niciodată, la care nu ne gândim, pe care nu-l vizualizăm, suntem împăcați cu gândul că este lucrul potrivit și singurul care trebuie făcut.
Oamenii care rămân în viață au puterea de a se folosi de cadavre pentru scopuri foarte neașteptate. Asupra corpurilor decedaților oamenii de stiință aplică uneori proceduri îngrozitoare, cu un scop determinat și nobil, evident. De fapt toate experimentele care se fac slujesc vieții și siguranței noastre, servesc binelui comun. Întotdeauna există un aspect care ține de etică. Sunt entități juridice, corporații, instituții, persoane, departamente care refuză să lucreze cu cadavre. Sunt însă și domenii care se ocupă chiar cu ele, iar unele sunt unice în lume. Centrul de Cercetări Antropologice al Univesității Tennessee se ocupă exact cu descompunerea, și, un lucru la care nu m-aș fi asteptat niciodată, au un teritoriu exterior în care simulează toate felurile imaginabile în care un criminal încearcă să se debaraseze de cadavrul victimei sale. În apă, în saci de plastic, abandonate în porbagaje de mașină sau aruncate în beton, rămășițele umane sunt supuse unor variabile ale descompunerii care trebuie studiate pentru a fi înțelese. Pentru asta trebuie să cunoști întâi descompunerea naturală. Așadar există undeva în lume un loc desprins ca dintr-un loc de groază, unde oameni de știință au un câmp cu mai multe exponate în mai multe stadii de putrefacție. Detaliile din acest capitol sunt chiar unele greu de uitat. Autoarea a înțeles cum de câinii antrenați pentru asta “pot identifica moleculele olfactive persistente provenind de la un cadavru în putrefacție până la paisprezece luni după ce criminalul a schimbat locul”. Cum a înțeles? Constatând că tălpile pantofilor cu care a fost încălțată, au mirosit a cadavru luni de zile, chiar dacă i-a băgat în clor.
Mary Roach dovedește că are stomac rezistent, ochi de medic legist, un psihic care nu e ușor de impresionat și un umor negru, pentru că în cartea ei ne invită în cele mai macabre incursiuni. Fie că sunt întoarceri în istorie, fie vizite ale ei pentru studii de caz, adresele și poveștile sunt pline de detalii care fie îți întorc stomacul pe dos, fie te fac să privești carnea omenească drept cel mai banal lucru de pe pământ. Poți face categoric o colecție de detalii despre soarta cadavrelor din vechime până în ziua de azi cu care să impresionezi probabil pe oricine.
Prima oprire la care ne invită Mary Roach este o sală de disecție modernă.
“-Ridicați pielea în plan subcutanat, din lateral în median.
Ascultători, chirurgii își înfig bisturiele în fețele cadavrelor. Carnea nu opune nici o rezistență, întrucât e complet golită de sânge.
-Izolați sprânceana ca pe o insula de piele.”
Este limpede că unora li se face rău doar când citesc, pe când altora li se pare exact locul unde ar vrea să fie. Studiul anatomiei umane este indispensabil, nu poți deveni medic fără să cunoști în detaliu corpul uman. Mai există o cunoaștere care se impune, aceea pe care o aduce expunerea la moarte, iar mulți studenți fac cunoștință cu ea în sălile de disecție. Tot acolo se învață și detașarea. Căci toți mărturisesc același lucru, dacă nu privești cadavrul ca pe un obiect, nu reziști. De aceea nimeni nu poate asista la disecția cuiva cunoscut, căci acela este o persoană anume pentru totdeauna și nu poate deveni un material de studiu. Mulajele încep să devină variante tot mai convingătoare, dar e greu de crezut că nu va mai fi niciodată nevoie de corpuri umane neînsuflețite.
Pentru a înțelege cât de detașată – sau deplasată? – este Mary Roach, o să vă ofer începutul primului paragraf din primul capitol.
“SĂ NU IROSIM CAPETELE
Practicarea chirurgiei pe cadavre
Capul uman are aproximativ aceeași mărime și greutate ca ale unui pui la cuptor. Nu am avut ocazia să fac această comparație până azi, pentru că nu mai văzusem un cap într-o tavă de cuptor. Dar aici sunt 40 de capete, câte unul în fiecare tavă, stand cu fața în sus într-un obiect asemenea unui mic bol de mâncare pentru animalele de companie.”
Dacă suntem într-o dispoziție artistică, ne-am putea imagina o secvență suprarealistă, dacă ne-am dovedi niște persoane sensibile, am putea să abandonăm cartea încă din punctul acesta. Dar atunci vom rata ce spune Mary Roach câteva fraze mai târziu iar asta ar însemna să nu îi cunoaștem umorul în cât mai multe ipostaze.
“Când intri pentru prima data în încăpere, vezi doar creștetele rase. Ai crede că privești un șir de bătrâni tolăniți în scaune de frizerie, cu prosoape fierbinți pe față.”
“Ciotul lăsat sub bărbie e scurt. Dacă meseria mea ar presupune să decapitez cadavre, aș lăsa tot gâtul și aș acoperi cumva sângele. Aceste capete par să fi fost tăiate sub bărbie, ca și când cadavrele ar fi purtat pulovere pe gât, iar cel care le-a decapitat n-a vrut să strice bunătate de material.”
De-a lungul capitolelor din această carte privim cadavrele omenești din perspective foarte diferite. Întoarcerea în timp ascunde istorii foarte provocatoare. Studiul cadavrelor în secolele trecute ridica dificultăți de natură religioasă, căci biserica înterzicea cu desăvârșire studiul anatomiei prin disecții. Și totuși ele se făceau, bineînțeles că puteți citi cum și ce presupunea dorința de a avea acces la aceast material de studiu daca citiți capitolul “CRIME ÎN NUMELE ANATOMIEI. Furturi de cadavre și alte povești lugubre de la începuturile disecției umane”. Îmi dau seama că parcurgera cuprinsului este și el o împletire de macabru și umor, dar vă garantez că nu e vorba despre o parodie ci despre date și fapte pe care Mary Roach le colectează și le prezintă în stilul ei original. Pentru că sunt sigură ca doar vederea lor poate stimula interesul, vă mai las câteva dintre ele.
„DINCOLO DE CUTIA NEAGRĂ Când cadavrele pasagerilor spun povestea accidentului.” „CADAVRUL CARE S-A ÎNROLAT ÎN ARMATĂ Gloanțe și bombe – provocări etice spinoase.” „CUM ȘTII SIGUR CĂ EȘTI MORT. Cadavre cu inima bătând, oameni îngropați de vii și căutarea științifică a sufletului.” „DOAR UN CAP Decapitarea, reanimarea și transplantul de cap uman.” „MĂNÂNCĂ-MĂ Canibalismul medical și cazul găluștelor din carne de om.”
Incitante, sunt sigură că sunt așa, pentru că știu exact cum m-au făcut pe mine să deschid ochii larg și să-mi las sufletul să tremure. Poate că în unele cazuri, degeaba, căci titlul anunța o grozăvie mai mare decât aflam de fapt în capitol. De exemplu, găluștele din carne de om s-au dovedit o poveste falsă după care Mary Roach s-a dus până pe partea opusă a globului, dar nimeni nu m-a pregătit să fac față medicației existente în China medievală, în Arabia sau chiar Europa. Deși sunt foarte multe detalii dezgustătoare în acest capitol, unde am luat cunoștință de Plenitudinea fecioarei, Untul de femeie sau Tăria de creier bărbătesc, povestea oamenilor melificați este aproape un episod de literatură SF sau cel puțin o poveste scrisă de Poe.
Canibalismul este totuși legat de evenimente sau perioade tragice și teribile din istorie. Extrem de bizar și deplasat este obiceiul de a găti o bucată din propriul corp în semn de dragoste pentru o rudă bolnavă. Ultimul caz a fost consemnat în 1987 (!!) cînd o fiică și-a tăiat o bucată din coapsă pentru mama suferindă.
Deși cartea ne trimite în zone care sunt de mult istorie, sau pe teritorii unde au acces doar oameni de știință, legiști, medici, angajați ai pompelor funebre, cercetători, ea ne întredeschide ușa înspre o mare întrebare – știm ce vrem să se întâmple cu noi după moarte? De fapt nu cu noi, ci cu trupul nostru. Pare că nu se pot întâmpla prea multe, totuși, cel puțin deocamdată. Înhumarea creștinească este un eveniment care are loc în absența unei alte dorințe exprimate de defunct în timpul vieții. Incinerarea a câștigat adepți în ultimele decenii, cu toate că practicarea ei a fost puternic combătută la început, din cauza practicilor aplicate la o înmormântare clasică, ca un fel de a refuza excesul practicat de biserică.
Este posibil însă ca o nouă alternativă să devină uzuală în peisajul nostru, anume aceea de a fi transformați în… compost. Curentul ecologist care câștigă adepți tot mai numeroși de la an la an, consideră că incinerarea este poluantă iar descompunerea în cavouri scumpe și sicrie somptuoase, complet irosită. În schimb am putea alege să hrănim un arbore care să ne conțină mai mult decât oricum altfel ,nu spiritual, ci chiar organic. Dacă aveți vreo curiozitate despre cum se realizează asta, cartea vă explică cu mărinimie. Ce este straniu să constat este că, dacă la prima vedere anumite aspecte m-au șocat, iată că la a doua procesare a informației, acum, când scriu recenzia, lucrurile par mult mai firești și subiectele realmente mult mai accesibile. Ideea de a te gândi la corpul tău ca la o resursă după moarte, este oricum mai optimistă și mai luminoasă, nu credeți?
Să te donezi după moarte științei este mult mai … riscant. Zâmbesc, dar așa cred acum, după ce am citit cartea. Acest accept înseamnă mult pentru multe domenii de cercetare, fără îndoială. Dar un lucru care m-a făcut să-mi pun multe semne de întrebare este spaima de a dăinui mai mult decât este natural posibil. Căci cum ar fi să devii un exponat care este conservat pentru următorii … 10 000 de ani? Mai scriu o dată, ca să fie limpede că nu am greșit. 10 000 de ani. Până și Tutankhamon ar fi gelos! Gândul că aș putea sta într-o vitrină, după ce tot ce aș cunoaște a dispărut de foarte mult timp, privind cu ochii morți, dar perfect conservați ceva ce poate n-am putut nici măcar să-mi imaginez în timpul vieții. Parcă mai bine aș hrăni un stejar, aș avea un posibil viitor de 500 de ani de viață! Pentru că am adus vorba de ea, hai să fie aceasta ultima informație din carte.
„Există un singur mod de a fi un organ pe un raft, și anume plastinarea. E procesul de prelevare a țesuturilor organice – mugur de floare sau capul unui om, de pildă – și de înlocuire a apei din ele cu un polimer lichid de silicon. Se poate obține astfel versiunea veșnică a unui organism. Plastinarea a fost inventată de anatomistul german Gunther von Hagens. Ca majoritatea plastinatorilor, von Hagens realizează materiale didactice pentru lecțiile de anatomie. Dar el este cunoscut mai ales pentru controversata expoziție de artă Korpenwelten (Lumi Corporale). Aceasta conține corpuri întregi plastinate și a făcut turul Europei…”
Să nu ne facem iluzii, acest proces este extrem de costisitor și extrem de îndelungat (îți este explicat și el în carte), de fapt șansele să ți se întâmple așa ceva sunt infime. Ceea ce ți se poate însă întâmpla este expus însă în acest volum și este foarte probabil ca nici Mary Roach să nu fi putut să ne povestească tot ceea e constituie un scenariu plauzibil pentru un corp cedat cercetării științifice.
Bineînțeles că sunt o mulțime de lucruri nepomenite și nemenționate care sunt la fel de interesante, sau după caz, mai plate ori mai anoste. Chiar daca am considerat cartea imperfectă, ea își îndeplinește cu prisosință menirea. Te face să te gândești la lucruri care nu ți-au atras atenția niciodată. Te poți trezi cu niște întrebări răsărite în minte, unele extrem de concrete, altele de-a dreptul metafizice. La întrebarea – vrei să bată inima ta într-un alt piept? – trebuie să răspunzi devreme și să lași răspunsul acolo unde poate folosi cuiva. La întrebarea – în ce fel ai vrea să dăinui după moarte? – poți gasi răspunsul când vrei, poți să-l păstrezi pentru tine și el poate fi ceva care nu are legătură cu nimic din cartea aceasta.
Puteți cumpăra cartea: Editura Art/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: Editura-Art.ro, Startalkradio.net, Planetary.org)
