Oameni din Dublin, de James Joyce

”Oameni din Dublin”, de James Joyce

Editura Humanitas Fiction, Seria de autor James Joyce, București, 2012
Traducere de Radu Paraschivescu

Am citit pentru prima oară “Oameni din Dublin“ prin toamna anului 1996 (destul de euforică, dacă-mi aduc bine aminte) într-un apartament comunist din perifericul cartier bucureştean Crângaşi. De aceea, mi-am propus să recitesc acestă carte[1] mai ales după ce am văzut cu ochii mei capitala Republicii Irlanda. Este evident că imaginea Dublinului de acum nu are cum să fie identică cu cea care răzbate din cartea lui Joyce. Diferenţele sunt şi de natură politică: la începutul secolului al XX-lea, când se petrec acţiunile în care sunt implicate personajele descrise de Joyce, Dublinul era doar un alt oraş britanic, capitala celei mai sărace provincii din Marii Britanii, nici măcar cel mai dezvoltat oraş din Irlanda (locul acesta fiind luat de industrialul şi protestantul Belfast). Acum, Dublinul este capitala unuia din cele 28 de state ale Uniunii Europene, capitala unui stat independent din 1921 (de facto) şi 1948 (de jure) şi care a cunoscut o dezvoltare poate uneori prea agresivă, dar notabilă atât din punct de vedere economic, cât şi arhitectural.

Se cunoaşte relaţia problematică pe care a avut-o Joyce atât cu Irlanda sa natală, cât şi cu oraşul Dublin şi locuitorii săi. Poate că tocmai această privire critică asupra concetăţenilor săi conferă autenticitate povestirilor şi cadrelor sale. Ele nu sunt apologetice, ci reprezintă o ecografie fidelă de care după publicarea cărţii a început chiar el să se îndoiască. Într-o scrisoare din toamna lui 1906 către fratele sau Stanislaus, James Joyce incepuse să aibă indoieli- oare nu fusese prea dur cu dublinezii săi? „Când mă gândesc uneori la Irlanda, mi se pare că am fost inutil de sever. N-am exprimat în nici un fel (în Oameni din Dublin cel puţin) atracţia exercitată faţă de oraş, căci nu m-am simţit nicăieri în largul meu de când l-am părăsit, cu excepţia Parisului. Nu i-am exprimat izolarea ingenioasă şi ospitalitatea. Din câte pot să-mi dau seama, această ultima virtute nu există nicăieri altundeva în Europa. I-am nedreptăţit frumusetea: căci are, după părerea mea, o natură multă mai frumoasă decât ce-am văzut prin Anglia, Elveţia, Franţa, Austria sau Italia.”

Însă atunci când scrisese aceste povestiri Joyce nu putuse compara şi cântări la nivel european oraşul Dublin şi locuitorii săi din simplul motiv că încă nu-şi începuse aventura europeană (dacă s-a născut la Dublin, avea să moară la Zurich), chiar dacă volumul a apărut în 1914, la zece ani de când fusese scris (dar nu a revenit asupra lor)! Un personaj recunoaşte: ”Dublin era un oraş tare mic: fiecare ştia ce fac ceilalţi.” În „Un norişor”, Joyce se poziţionează destul de clar: „Nu încăpea îndoială: dacă voiai să reuşeşti, trebuia să pleci de-acolo. Nu puteai să faci nimic în Dublin. Pe când trecea pe Gratton Bridge, se uită în josul râului, spre cheiurile inferioare, şi-l apuca milă de casele sărăcăcioase şi povârnite. I se păreau o bandă de vagabonzi strânşi unul în altul pe malul râului, cu hainele vechi acoperite de praf şi funingine, îmbătaţi de priveliştea amurgului şi aşteptând primul fior de frig al serii că să se ridice, să se scuture şi s-o ia din loc.”[2]

Alcoolul şi alcoolismul erau una din realităţile indubitable ale dublinezilor. În „Graţie divină”, soţia unui astfel de personaj este conştientă: „După un sfert de secol de viaţă conjugală, îi rămăseseră foarte puţine iluzii. Religia devenise un tabiet pentru ea şi bănuia că un bărbat de vârstă soţului ei nu avea cum să se schimbe semnificativ până la moarte”[3] Altundeva, în Dubluri, personajul principal, Farrington, mic funcţionar în cabinetul de avocatură al cărui şef era un irlandez protestant din Belfast, arogant şi autoritar, petrece o întreagă noapte din pub în pub, amanetându-şi ceasul pentru a avea ce bea, iar odata ajuns dimineaţă acasă, se răcoreşte bătându-şi cei cinci copii. În „Arabia”, apare o altă imagine deloc idilică a Dublinului, dar şi Irlandei britanice: „Mergeam pe străzile pline de lumini, îmbrânciţi de bărbaţi beţi şi de femei care se tocmeau, printre înjurăturile muncitorilor, litaniile stridente ale băieţilor de prăvălie care păzeau butoaiele cu carne de porc şi imnurile intonate pe nas de cântăreţii de stradă, care cântau câte-un come-all-you despre O’Donovan Rossa sau câte-o baladă despre necazurile din ţară noastră de baştină.” O altă tematică recurentă în povestirile dublineze este cea a morţii.

În „O întâlnire” am descoperit o descriere chiar a cartierului unde am stat în săptămâna mea dublineze, Ringsend. Doi puşti chiulesc de la şcoală şi fac o mică excursie în imprejurimile Dublinului, însă înainte de a ieşi din oraş „ne-am îndreptate agale către Ringsend. Ziua se mohorâse, iar biscuiţii râncezi din vitrinele băcanilor se făceau tot mai albicioşi. Am cumpărat câţiva biscuiţi cu ciocolată, pe care le-am mâncat cu chinuri, în timp ce hoinăream pe strazile mizerabile unde trăiau familiile de pescari”[4] Cartierul se află într-adevăr foarte aproape de portul Dublinului, fiind unul popular şi acum, chiar dacă la mare distanţă de cel existent la începutul secolul al XX-lea, fiind dominat de un imens parc superb, cu facilităţi pentru a practica aproape toate sporturile posibile.

Greu de decelat preferinţele politice din acea perioadă ale lui Joyce, mai degrabă sceptic faţă de mişcarea republicană irlandeza, care, e drept, la începutul secolului trecut, părea că lânceza, fără perspective reale de succes sau măcar de acţiune, atrăgând o modestă minoritate. Într-un punct, observăm totuşi admiraţia unui personaj faţă de Parnell, fostul lider al Partidului Irlandez integrat în sistemul politic britanic şi adept al participării la viaţa politică parlamentară de la Londra şi care a jucat un rol important, având în vedere ponderea partidului, cât şi echilibrul între cele două mari forţe politice britanice (din acea perioadă): liberalii şi conservatorii. „A fost singurul om care-a putut să-i pună cu botul pe labe pe ceilalţi câinilor! Acolo să rămâneţi, cotârlelor”; Joyce chiar inserează un poem apologetic „Moartea lui Parnell. 6 octombrie 1891”. În ultima povestire, de o sensibilitate tulburătoare, în care soţul află că soţia sa fusese îndrăgostită în vestul Irlandei, în oraşul Galway, înainte de a-l cunoaşte, în tinereţe, de un altul care îşi sacrificase viaţa doar pentru a o vedea o ultima oară, oferă un final pesimist, dar real al întregii vieţi: „Unul câte unul, se transformă cu toţii în umbre. Mai bine să treci cu semeţie pe lumea cealaltă, în flacăra deplină a vreunei patimi, decât să te-mpuţinezi şi să te ofileşti de bătrâneţe”[5]

Dacă Joyce nu prea a fost băgat în seamă şi apreciat de conaţionalii săi în timpul vieţii, chiar şi după detaşarea de Marea Britanie în urmă Războiului de Independenţă din 1919-1921 (Joyce a trăit cea mai mare parte a vieţii sale în Europa continentală, la Paris, Trieste, Roma, Zurich etc.), şi pentru că noile autoritati de la Dublin erau extrem de conservatoare şi sub influenţa ierarhiei catolice irlandeze, care nu vedea cu ochi buni opera lui James Joyce (dar nu numai a lui, ci şi a altor scriitori irlandezi consideraţi prea liberali şi ne-dogmatici), în ultimele patru-cinci decenii percepţia asupra lui Joyce s-a schimbat complet, el fiind „recuperat” şi din punct de vedere turistic, cât şi simbolic (o nava de patrulare a Marinei Republicii Irlanda care va intra în serviciu în mai 2015 urmând să poarte numele marelui scriitor irlandez, care nici că ar fi visat la aşa ceva, chiar dacă nu cred că i-ar fi displăcut, având în vedere atracţia sa faţă de eleni şi elenism, aşa cum se decantează din Ulysses).

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Elefant.ro/E-book.

[1] Editura Humanitas, Bucureşti, traducere de Radu Paraschivescu.

[2] Pag. 88.

[3] Pag. 172.

[4] Pag. 38.

[5] Pag. 240.