”Dragă profesore Einstein. Din corespondența lui Albert Einstein cu copiii”, Alice Calaprice (ed.)
Editura Humanitas, București, 2016
Cu un eseu de Robert Schulmann, prefață de Evelyn Einstein, traducere din engleză de Liliana Donose Samuelsson
Am mai scris aici despre Albert Einstein, fie când a fost vorba despre cărți de ficțiune, fie când am citit ceva lucruri despre cariera sa. Ceea ce înseamnă, pe scurt, că personajul mă fascinează, că personalitatea sa pregnantă, mai ales în secolul al XX-lea, m-a determinat mereu să caut noi căi de a o cerceta, de a afla mai multe. De altfel, așa se scrie și în ”scurta biografie” din această carte, Einstein a beneficiat din plin de inovațiile tehnice din domeniul media – radioul, telefonul, cinemtograful – pentru a deveni prima celebritate mediatică mondială. L-au ajutat, desigur, nu numai mintea de geniu, ci și înfățișarea sa prietenoasă:
”Chipul prietenos de bunic, părul vâlvoi, hainele șifonate, compasiunea și preocuparea pentru problemele altora, înclinația pentru o viață simplă, modestia și spiritul independent și, desigur, geniul lui – toate la un loc au făcut din Einstein o figură de neuitat, pe care lumea era dornică s-o cunoască.” (pag. 31-32)
În ”Dragă profesore Einstein”, Alice Calaprice adună mai multe scrisori primite de la copii sau trimise de către Albert Einstein acestora, înfățisând așadar un altă latură, și aceasta plăcută, a personalității marelui om de știință. Relația sa cu copiii a părut întotdeauna fericită, deși au existat multe voci care l-au criticat cu privire la așa-zisa părăsire a fiului său cu probleme medicale, Eduard Einstein, în Elveția (a se vedea recenzia mea de aici). Cu totul altceva am găsit aici, unde Einstein este plin de afectivitate nu numai atunci când vorbește cu rudele, ci chiar când trimite răspunsuri unor copii necunoscuți. Iată, de exemplu, o scrisoare trimisă nepoatei sale în 1920:
”Dragă domnișoară Ley,
Îmi spune Elsa că ești tare necăjită că nu l-ai văzut pe unchiul Einstein. Păi o să-ți spun eu cum arăt: sunt palid la față, am părul lung și puțină burtă. Pe urmă, am mersul greoi, un trabuc în gură – când se întâmplă să posed așa ceva – și un creion în buzunar sau în mână. Dar unchiul ăsta n-are nici picioare strâmbe, nici negi, așa că e foarte chipeș; și nici n-are mâinile păroase, cum au foarte des bărbații urâți. Chiar că e păcat că n-ai avut ocazia să mă vezi.” (pag. 113)
Scrisorile trimise apoi, după ce el s-a stabilit în America, de către copiii care aflaseră de genialitatea sa, aveau cunoștință de celebritatea omului de știință, sunt extrem de frumoase, de inocente, de pline de farmec copilăresc. Unii nu sunt conștienți că o celebritate poate trăi în epoca lor, alții încearcă să îl întrebe despre teoria relativității explicată pe înțelesul tuturor. Foarte mulți îi cer autografe, alții îi cer și poze, într-o epocă (majoritatea au fost scrise înainte de 1955) când până și fotografiile decupate din ziare erau o raritate. Unii cer lucruri absurde, dar în același timp amuzante (”Am dori să știm, dacă nu e nimeni acolo & un pom cade, se produce un sunet & de ce.”), în timp ce alții îi oferă sfaturi cu privire la înfățișarea sa fizică, după cum face o fetiță de doar șase ani, care îl îndeamnă să se tundă, pentru că astfel ar arăta mai bine:
”V-aș fi scris probabil cu mult timp înainte, numai că nu știam că mai sunteți în viață. Nu mă interesează istoria și credeam că ați trăit prin secolul al XVIII-lea sau cam pe-acolo. Trebuie să vă fi confundat cu Isaac Newton sau cu altcineva. În orice caz, într-o zi, la ora de matematică, profesoara noastră (pe care o putem lăsa deoparte) ne-a vorbit despre cei mai străluciți oameni de știință. Ne-a spus că sunteți în America și, când am întrebat dacă sunteți înmormântat acolo, și nu în Anglia, mi-a răspuns că încă n-ați murit. Am fost atât de entuziasmată, încât era cât pe ce să fiu pedepsită și reținută la școală după cursuri!” (pag. 150)
Pe de altă parte, Albert Einstein este de lăudat: pe lângă cele câteva scrisori trimise familiei, el și-a făcut timp și pentru micuții copii necunoscuți, cărora le-a trimis răspunsuri scurte, dar la obiect, despre aproape tot ce l-au întrebat. Este adevărat că, în această carte, copiii sunt subiecții principali, de vreme ce ei trimit majoritatea scrisorilor și doar în câteva cazuri, apar și răspunsurile lui Einstein. Poate fi doar o falsă problemă, editorul cărții a avut acces la arhiva omului de știință, a cules de acolo cele mai strălucite exemple, iar scrisorile de răspuns ale acestuia sunt undeva în arhivele fiecărei familii, ca un bun de preț. Așa cum spunea și nepoata sa, Evelyn Einstein, în prefață, față de scrisorile de acum trimise de celebrități, concepute de niște reprezentanți de presă (asta dacă mai există scrisori scrise de mână și nu sunt doar niște mesaje electronice, pierdute prin vâltoarea internetului), cele scrise de Albert sunt reale, palpabile, sunt alcătuite din propriile lui cuvinte.
Alături de aceste scrisori, în ”Dragă profesore Einstein. Din corespondența lui Albert Einstein cu copiii”, descoperim și alte lucruri interesante, precum un ”cuvânt înainte”, semnat de nepoata Evelyn Einstein, o cronologie și o scurtă biografie a omului de știință, dar și un eseu foarte interesant despre ”Studiile lui Einstein”, care atinge multe problematici, inclusiv câteva păreri controversate despre studiul individual, despre examenele de la final de liceu sau despre importanța notelor. Nu lipsesc nici multe fotografii inedite, iar rezultatul integral este un volum reușit, simpatic și, pe alocuri, plin de inocența copilăriei.
