Ioan Stanomir, La Centenar. Recitind secolul României Mari
LANSARE și SESIUNE DE AUTOGRAFE la Librăria Humanitas de la Cișmigiu,
marți, 16 octombrie, ora 19
„«Luciditatea patriotică» e, cred, sintagma care se repetă cel mai frecvent în această recitire sintetică pe care Ioan Stanomir o face secolului României Mari. Începând cu Declarația de la Alba Iulia din 1918 și încheind cu rezistența anilor 2017, Ioan Stanomir construiește, cu junimistă pasiune a moderației, id est exact cu luciditatea patriotică pe care și-o asumă ca imperativ, o narațiune de o extraordinară claritate istorică și morală a României din ultimul secol, cu bunele și relele ei. E cea mai credibilă narațiune a României ca stat pe care o cunosc; iar dintre foarte puținii noștri intelectuali publici, Ioan Stanomir, prin calitățile lui superlative (deopotrivă academice și morale), era și chemat, și dator să o pună în operă.“ – Radu Vancu
Andrei Pandele, Bucureștiul mutilat
Cu fotografii de Andrei Pandele, Dan Vartanian, Dan Dinescu, Sorin Vasilescu, Peter Derer, Şerban Lăcriţeanu, Andrei Bîrsan, Nic Hanu, Radu Ştefănescu
„Poate că Andrei Pandele a inventat aparatul fotografic ideal, acela care imprimă direct în memoria noastră ceea ce vedem, dar cu inima, sufletul şi viziunea lui.“ – Dinu Lazăr
„Fotografiile lui Andrei Pandele sunt singurele fotografii-document făcute cu umor şi interes, şi singurele care rezistă unei probe a timpului.“ – Cosmin Bumbuț
Marian Voicu, Dragă Domnule și prietene. Scrisori către Arsène Henry, ministru al Franței la București (1897–1904)
„Volumul de față reunește o corespondență inedită al cărei destinatar, Arsène Henry – ministrul Franței la București între anii 1897 şi 1904, a numărat printre prietenii săi români membri ai mai multor familii de vază din prima jumătate a secolului trecut. Relațiile lor s-au prelungit mulți ani după încheierea misiunii diplomatului francez în capitala României și, așa cum o atestă corespondența publicată aici, personalitățile feminine ale vremii – Sabina Cantacuzino, Maria Pillat sau Anna Kretzulescu-Lahovary – au fost cele care au perpetuat și nuanțat o prietenie înfiripată odată cu secolul XX și încheiată în 1931, la moartea lui Arsène Henry. Scrisorile primite de fostul ministru de la corespondentele sale dezvăluie o subtilă înlănțuire de gânduri și sentimente conturate pe fundalul marilor evenimente și transformări prin care au trecut România și Europa după Primul Război Mondial. Importante momente și personalități politice, figuri intelectuale și artistice, amintiri, dar și speranțele născute odată cu formarea României Mari se estompează treptat, în pas cu trecerea timpului. Numele Clarei Haskil, a cărei prezență artistică o caută spre sfârșitul vieții bătrânul diplomat pasionat de muzică, se alătură în această corespondență prietenelor fidele din elita românească.“ – Florin Țurcanu
Denis de Rougemont, Jurnalul unei epoci. 1939–1946. Jurnal din două lumi
În ultima parte a Jurnalului unei epoci, Denis de Rougemont este un adevărat „spectator angajat“ al conflagraţiei mondiale. Mobilizat mai întâi în armata elveţiană în timpul aşa-numitului „război ciudat“, conspirând împotriva guvernului din ţara cantoanelor, el este invitat să ţină conferinţe în Statele Unite ale Americii, unde rămâne în exil până la încheierea războiului. Exilul îi prilejuieşte autorului cunoaşterea culturii americane şi a Americii profunde, un periplu argentinian plin de farmec exotic, precum şi întâlniri semnificative cu emigraţia franceză, din rândul căreia se detaşează André Breton, Marcel Duchamp sau Antoine de Saint-Exupéry. Observaţiile sale, mereu pătrunzătoare, dezvăluie aceeaşi conştiinţă vie, aceeaşi verticalitate dovedită cu nenumărate prilejuri şi aceeaşi dragoste neclintită pentru Europa, pentru proiectul de unificare a ei, căruia i se va dedica în anii postbelici.
Iacopone da Todi, Le più belle laude/Cele mai frumoase laude
LANSARE la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, miercuri, 17 octombrie, ora 19
„Laudele mistice ale lui Iacopone au ştiut să înfăţişeze cu o remarcabilă vioiciune acea veche rană a sufletului uman care mai sângerează încă: dorul după Altceva, pe care Iacopone îl găseşte în Dumnezeu, acea nevoie atât de umană de a se întrece încontinuu pe sine pentru a privi dincolo de sine, către Infinit. O fugă de sine însuşi al cărei motiv nu e ura de sine, ci, dimpotrivă, iubirea de sine: întrucât omul este el însuşi doar dacă îşi întoarce fiinţa către exteriorul său, iar mersul său către un altul se umple de sens. Iacopone ne arată că a înţeles, ca şi Blaise Pascal patru sute de ani mai târziu, că doar depăşindu-se omul devine pe deplin el însuşi.
De aceea omul nu poate înceta să dorească, să tânjească, să caute: este în chip fericit osândit să trăiască acea contradicţie de a-şi căuta sinele în afara sa, pentru că identitatea lui nu este altceva decât «tensiune, ţâşnire» către o Iubire îndepărtată.“ – Matteo Leonardi
