Mi-am propus să alcătuiesc o listă scurtă de filme potrivite pentru cel mai atipic Crăciun din viața mea de până acum. Nici post-sărbătorile petrecute într-o cameră de hotel din Bistrița, înghesuită pe același pat cu ai mei, uitându-ne la Spaceballs și mâncând prăjiturici cu ciocolată de la bunica, pentru că atât aveam la noi și nu era nimic deschis, nu s-au comparat, diferența fiind că a) eram cu ai mei și b) ne înghețase benzina în rezervorul Oltcitului și „Coroana de Aur” a fost oprirea de avarie. OK, sau poate că acele sărbători au fost mai ciudate – dar dacă opțiunile de atunci se limitau la una dintre cele mai tari parodii filmate vreodată, acum avem posibilitatea de a fi la curent cu ultimele lansări în timp real.
Eu am ales să fiu nostalgică și a ieșit o listă surprinzător de cronologică a filmelor de neCrăciun pe care le asociez cu Crăciunul. Dincolo de vreo profunzime reflectată de acest oximoron, vă rog să luați cu un dram de sare și să vă amuzați împreună cu mine.
1. Gremlins (1984, r. Joe Dante)
N-aș ști de unde să încep să explic de ce Gremlins este filmul de neCrăciun perfect (cu toate că se întâmplă în perioada sărbătorilor de iarnă și, după cum vedeți în foto, unul dintre gremlini chiar poartă o cipilică de Moș la un moment dat). Când l-am văzut prima dată, iar asta se întâmpla în anii de glorie ai televiziunilor românești, pe vremea când cea mai mare cumpănă era dacă vei face Revelionul cu Dan Negru sau cu Garcea, habar nu aveam că a venit pe lume cu doi ani înainte de mine. Între timp, magia anilor cu pricina s-a risipit, dar îmi permit mereu referințe la hrănirea după miezul nopții – când ai trei motani, sunt inevitabile.
Intriga filmului se declanșează tocmai în urma unei sesiuni de hrănire declanșate prin viclenie (fiindcă la asta se pricep gremlinii, ființe prezente în multe versiuni de folclor și legende din lume) și cât se poate de inoportune. Așa cum era de așteptat, monstruleții se răspândesc prin oraș, unde seamănă nu doar discordie și distrugere, ci și groază – în fond, unii sunt chiar criminali, nemaivorbind că îl torturează pe sărmanul Gizmo, probabil cea mai adorabilă creatură supranaturală de la Fuhur încoace. Au și ceva asemănări, dacă ne gândim bine.
La un moment dat, iubita personajului principal (interpretată de o Phoebe Cates atât de tânără, că ți se rupe sufletul) îi dezvăluie acestuia și motivul pentru care detestă Crăciunul, legat, firește, de o amintire traumatică din trecut.
2. Die Hard | Greu de ucis (1988, r. John McTiernan)
Un clasic al sărbătorilor de iarnă pe micile ecrane, ale cărui replici încă le știu pe de rost din reclame. Datează tot din perioada de glorie a televiziunilor românești, menționată anterior, și este un film minunat de anti-Crăciun, fiindcă, deși acțiunea pornește în Ajun, numai despre asta nu e vorba. În rest, are acte de terorism, arme cât cuprinde, twist-uri de situație și un cast cum numai în deceniile trecute se putea. Dacă sunteți fani ai regretatului actor Alan Rickman, spre exemplu, așa ca mine, poate vă uitați la film în memoria lui – fiindcă Rickman a avut o aplecare deosebită spre personaje dificile, complexe, neînțelese. Refuz să fac vreo remarcă pozitivă în ceea ce-l privește pe Bruce Willis, cu toate că, prin comparație cu alți actori „standard” de acțiune/thriller, nu pot să spun că el nu s-ar pricepe nițel la actorie. Chiar vă provoc să îmi sugerați, în comentarii, filme care v-au plăcut cu el, în care vi s-a părut că joacă admirabil, și pe care le-ați revedea.
3. Edward Scissorhands (1990, r. Tim Burton)
Citeam că, printre cei care au refuzat rolul principal în acest film, s-ar fi numărat Tom Cruise și Tom Hanks, care se întâmplă să fie cei doi Tomi pe care-i detest fără întoarcere în lumea cinematografiei. Răsuflu, deci, ușurată, pentru că nu–mi pot imagina ce s-ar fi ales din această feerie vizuală, cu o coloană sonoră tipică filmelor burtoniene și cu scene pe cât de tulburătoare, pe atât de memorabile, dacă unul dintre cei doi nesuferiți ar fi jucat omul cu mâini de foarfecă.
Legătura cu iarna și cu anti-Crăciunul este prezentă în scenele memorabile în care Winona Ryder face piruete în ninsoare, și, firește, în sculpturile de gheață ale lui Edward. Care-i ideea? Edward este creația artificială a unui inventator în vârstă, care suferă un atac de cord înainte să îl finalizeze. Așa ajunge el să aibă foarfece în loc de mâini și, după cum probabil vă imaginați, să nu fie tocmai îmbrățișat de societate – deși ajunge să se facă util și chiar devine adulat, într-o anumită măsură.
Povestea începe și se termină cu o bunică și cu nepoata ei, într-un decor cât se poate de crăciunesc, și pare, într-adevăr, un basm jucat, viu, animat, care te lasă cu un gust dulce-amar și e rețeta perfectă pentru binging cu popcorn în formă de… altceva, dacă s-o fi inventat.
4. Beauty & The Beast (1991, p. Don Hahn pentru studiourile Disney)
Scriind acest material, îmi dau seama că, involuntar, am organizat lista de filme în ordine cronologică. Mi se pare un semn bun: ar trebui să îmi fac timp de-un maraton cu ele în ziua de Crăciun pe care-mi voi permite s-o petrec în șosete pufoase și fără să hrănesc motanii după 00:00. Dar, revenind la Frumoasa și bestia, the real deal, este un film animat, și îl asociez cu Crăciunul, deși n-are nici în clin, nici în mânecă, pentru că, mică fiind (înaintea erei de aur a televiziunilor), aveam prieteni de familie la care mergeam în vizită, iar noi, copiii, eram trimiși uneori „la video”. Ei, da, să ai video, ca și să ai „Nintendo” sau „Sega”, era o adevărată performanță, care te urca pe un piedestal inimaginabil de înalt și greu de cucerit.
Așa am văzut eu adaptarea cu pricina, cea clasică și cea mai frumoasă, în opinia mea. Știți povestea, nu? Cu bătrâna vrăjitoare care blestemă un prinț care se comportase arogant cu ea să se transforme într-o bestie (cu o bibliotecă fascinantă, care încă generează combustibil pentru autorii de meme de pretutindeni), iar singura sa scăpare poate fi un sărut pornit din dragoste adevărată – în ciuda formei sale respingătoare. Cu cantitatea potrivită de sirop, și totuși cu destule scene agasante (Gaston!) sau înfricoșătoare, pare un film nostalgic perfect pentru o seară de anti-Ajun.
5. LA Confidential (1997, r. Curtis Hanson)
În plină perioadă de pasiune acută pentru Russell Crowe (anii 2000, să fim expliciți!), a fost singurul film din cariera lui de până atunci pe care l-am vizionat cu o maximă plictiseală și fără urmă de înțelegere. Ca să vedeți cât de greu mi-a fost, până și Proof of Life | Semn de viață mi s-a părut mai digerabil, ba chiar adorabil, încât l-am văzut la singurul cinematograf din Vatra Dornei, care nu mai există de peste 10 ani, și care avea fotolii tapisate cu roșu și măsuțe. Beat that.
Dar LA Confidential eu nu l-am înțeles și nici n-am încercat să îl revăd, de atunci. I-o fi timpul, mai ales că încheie lista mea de anti-Crăciun. Din câte spun criticii, și lăsând la o parte cele două premii Oscar (pentru Kim Basinger și scenariu adaptat), ar fi un adevărat studiu psihologic și un noir deosebit tocmai prin concentrarea asupra personajelor și nu asupra acțiunii. Are o poveste lungă și complexă, de la relația dintre regizor, scenarist și actori cu autorul după romanul căruia a fost adaptat la întâmplările de pe platouri și lipsa de încredere a studioului în succesul său.
Păi și unde-i anti-Crăciunul, veți întreba! Ei bine, romanul lui James Ellroy pe baza căruia a fost adaptat filmul ficționalizează un incident de tristă amintire din istoria complicată și întunecată a LAPD: pe 25 decembrie 1951, șapte civili au fost bătuți grav de membri ai Poliției din Los Angeles, atac investigat numai în urma unui lobby puternic al comunității mexicane. Este cunoscut drept „Crăciunul sângeros” (Bloody Christmas).
Voi ce filme de neCrăciun mai recomandați?
(Sursă fotografii: RogerEbert.com, Medium.com, Indiewire.com)
