Una dintre amintirile copilariei si adolescentei este legata de pasiunea mea pentru film. Locuind aproape de ceea ce era si nu mai este ‘bulevardul cinematografelor’, adica portiunea din bulevardul cu multe nume pe care la un moment dat erau sase cinematografe si inca cel putin atatea prin jur, in multe din vacantele ‘mici’ de iarna sau de primavara vedeam cate un film pe zi. Am incercat o performanta asemanatoare in vacanta noastra bucuresteana din saptamana trecuta, programandu-ne sase spectacole de teatru pentru cele sase seri pe care le-am petrecut in Bucuresti si am fi reusit sa o realizam, dar la unul dintre ele s-a imbolnavit un actor si spectacolul a fost contramandat, asa incat seara de teatru s-a transformat in … seara de film … la televizor. In realizarea aproape-recordului am fost desigur ajutati de bunii nostri prieteni din Bucuresti care ne-au comandat biletele si s-au dus sa le ridice pe cele comandate de noi prin telefon. Din pacate, teatrele bucurestene (cu exceptia, cred, a teatrului Bulandra) nu au adoptat inca sistemele de comanda a biletelor prin Internet sau macar prin telefon care sa garanteze ca biletele pot fi ridicate la casa in seara spectacolului – ceea ce face dificila, daca nu imposibila comandarea de bilete si asigurarea locurilor in avans din strainatate.
Daca tot vorbim despre bilete, pretul acestora se ridica la cel mult 30-32 de lei noi pentru locurile cele mai bune, ceea ce echivaleaza cu vreo 11 dolari americani – a zecea parte din pretul unor bilete pe Broadway, intre o treime si a cincea parte din pretul biletelor off-Broadway sau la spectacole similare in Israel. Daca pentru spectatorul roman biletele sunt destul de scumpe, raportul de preturi este greu explicabil intr-o tara in care preturile au ajuns comparabile ca nivel cu cele vest-europeene in majoritatea domeniilor. Impactul acestor preturi reduse relativ se resimte si in bine si in rau. Pe de o parte salile sunt pline, toate spectacolele bune se joaca cu casa inchisa si biletele la ele se epuizeaza in dimineata zilei in care sunt puse in vanzare. In sali, majoritatea spectatorilor sunt tineri, lucru firesc daca ne gandim la faptul ca un bilet de teatru costa cel mult dublu fata de un bilet de film (in Israel, raportul este cam 6 la 1). Pe de alta parte, actorii sunt prost platiti si te doare sufletul auzind despre maestri ai scenei romanesti care iesiti la pensie abia isi duc zilele, daca nu reusesc sa fie distribuiti in roluri pe scena sau in filme (si in Romania cele mai bine platite fiind telenovelele).
Doua decenii si jumatate si transformarile sociale si politice prin care a trecut Romania in aceasta vreme nu puteau sa nu-si puna amprenta asupra teatrului bucurestean. Si totusi parca elementele de continuitate sunt cele care predomina. Nucleul de teatre de valoare a ramas exact acelasi si apropriata a ramas si ierarhia dintre ele. Teatrul Bulandra continua sa fie in frunte, Nationalul si Comedia il urmeaza de aproape, apoi Nottara si Odeon. Putine teatre noi, Metropolis (pe care il vazusem cu ‘Podu’ in Israel cu cateva saptamani in urma), fiind unul dintre putinele nume care nu existau si acum 30 de ani. Au disparut in eternitate multe dintre fiintele actorilor romani pe care ii indragisem in anii 70 si 80, unii la varsta fireasca, altii (George Constantin, Stefan Iordache) prea devreme, consumati de intensitatea vietii pe care au trait-o si artei pe care au creat-o. Au ramas dupa ei amintirile si traditia. Si totusi i-am mai putut prinde pe scena chiar si in aceste numai cinci seri pe Mircea Albulescu, pe Ion Lucian si pe Ileana Stana Ionescu (in rol secundar). Regizorii de marca sunt unii dintre cei pe care ii cunosteam din anii tineretii – am vazut un spectacol al lui Giurchescu, am aflat (si vazut la gala UNITER care a avut loc in acele zile) ca David Esrig sau Andrei Serban s-au intors macar temporar din exilurile lor pentru a monta din nou intr-o Romanie fara cenzura si presiunile politice care i-au indepartat de tara. Desigur lista de monstri sacri ai scenei romanesti de astazi arata altfel dar ii regasim aici pe cativa dintre cei care se aflau deja in galeria de onoare (Albulescu, Rebengiuc) si pe cei pe care puteam paria de atunci ca ii vom afla astazi pe podium – Mircea Diaconu, Ion Caramitru, George Mihaita, Horatiu Malaele.
Nu intamplator toti acestia mentionati de mine sunt astazi si directori de teatre si este reconfortant sa vedem marile personalitati actoricesti ale generatiei mature la conducerea teatrelor in functiile de mare raspundere pentru destinul teatrelor care devenisera conditionate politic in perioada de dupa revolutia culturala ceausista. Ceea ce este insa cel mai important este ca au aparut generatii noi care includ nume pe care eu nu le-am cunoscut – actori excelenti si regizori cu talent si viziune care nu sunt cu nimic mai prejos decat cei din marile generatii care i-au precedat.
Cel mai bun spectacol pe care l-am vazut in aceasta scurta stagiune personala a fost ‘Arta’ al Yasminei Reza la sala Studio a Teatrului Bulandra. Piesa se ocupa de felul in care clasa mijlocie din lumea occidentala de astazi se raporteaza la arta si de modul in care arta influenteaza relatiile de prietenie intre cele trei personaje ale piesei. Serge (Serban Pavlu) plateste 35 de mii de euro pentru un tablou … perfect alb. Marc (Vlad Zamfirescu) incearca sa-i explice absurditatea alegerii sale. Yvan (Gheorghe Ifrim) incearca sa intervina si sa aplaneze conflictul escaland dintre cei doi prieteni. Urmeaza o discutie despre arta, despre prietenie, despre modul in care ne raportam la obiectul de arta, despre valoarea artei si valoarea prieteniei. Primele 30 de minute ale piesei au fost poate cea mai buna jumatate de ora de teatru pe care am vazut-o in ultimii ani, dar toata reprezentatia in general se mentine la un nivel inalt, captiveaza si absoarbe in pofida temei aparent abstracte. Regizorul este Cristi Juncu, regizor relativ tanar, fost student al Catalinei Buzoianu, care intr-o cariera care se intinde pe doar 16 ani pare sa fi realizat multe spectacole interesante pe scene romanesti in special in provincie, acesta fiind debutul sau la ‘Bulandra’.
Dramaturga franceza Yasmina Reza pare a fi o autoare foarte in voga in acest moment in Bucuresti, cu trei spectacole la trei teatre diferite din Capitala. Am mai vazut un spectacol al ei in ultima mea seara teatrala in Bucuresti la sala Studio (sala mica) a Teatrului de Comedie. Titlul romanesc al piesei este ‘Doamne, ce macel!’ si regia ii apartine lui Lucian Giurchescu. Intriga piesei aduce in scena doua cupluri din aceeasi clasa mijlocie franceza a caror copii avusesera o altercatie pe o strada a unui oras de provincie. Situatiile care urmeaza se refera ca si in ‘Arta’ la doua planuri – cel al relatiilor dintre personaje in permanenta dinamica pe toata durata spectacolului si cel al relatiei intre personaje si o Cauza externa majora – in acest caz situatia Africii despre care unul dintre personaje scrie carti. Derizoriul si vulgarul cotidianului va inunda scena si va determina evolutia personajelor intr-un spectacol in care experimentatul Giurchescu pare sa fi dorit sa puna accentul pe partea de divertisment si pe constructia migaloasa a unei tensiuni comice care explodeaza spre final. Spectacolul place, desi in amintire ramane mai ales tipologia si burlescul. Il ajuta excelent echipa de actori formata din Tania Popa, Marius Drogeanu, Delia Nartea si Alexandru Conovaru.
(va urma)
1 comment