The Magistrate, de Arthur Wing Pinero
(transmisiune din 2012, de la National Theatre London, în cadrul programului National Theatre Live)
Regia: Timothy Sheader
Scenografia: Katrina Lindsay
Muzica și versurile cântecelor: Richard Sisson și Richard Stilgoe
Distribuția: John Lithgow (Aeneas Posket), Nancy Carroll (Agatha Posket), Joshua McGuire (Cis Farringdon), Nicholas Blane (Mr Bullamy), Nicholas Burns (Căpitanul Horace Vale), Christina Cole (Charlotte), Jonathan Coy (Generalul Lukyn), Alexander Cobb (Wkye), Don Gallagher (Achille Blond), Joshua Lacey (Comisarul Harris), Christopher Logan (Isidore), Sean Mckenzie (Sergentul Logg), Sarah Ovens (Beatie Tomlinson), Peter Polycarpou (Inspectorul Messiter), Beverly Rudd (Emma Popham)
Marea Britanie – sau, mai degrabă, Regatul Unit – a fost întotdeauna o zonă a lumii care a emanat o fascinație aparte către toți vizitatorii săi. Mulți au fost cei care și-au dorit (și încă își doresc) să înceapă o viață în insulă. Poate pentru că vorbim de cel mai important regat din lume. Poate datorită bogăției culturale și diversității sociale. Poate pentru că viața acolo pare atât de frumoasă, liberă, liberală chiar. Ei bine, nu vă îmbătați cu apă rece. Lucrurile nu au stat mereu astfel pentru Marea Britanie. Și nici nu stau așa, nici măcar în ziua de astăzi. Să ne amintim, totuși, că vorbim despre o țară cu una din cele mai violente și sângeroase istorii. Și, de asemenea, cu unele din cele mai puternice și bine ancorate moralități conservatoare din lume. Iată de unde putem trage concluzia că este și una din cele mai ipocrite națiuni – pe de o parte, moralitate și conservatorism exagerate, pe de altă parte, liberalism caracterizat chiar prin obscenități și vulgaritate publică.
Nu e de mirare că a existat un întreg lanț de autori (poeți, romancieri, dramaturgi) căror le-a făcut o plăcere deosebită să dea în vileag această ipocrizie – uneori sub masca blândă a umorului, alteori expunând faptele într-un mod cât se poate de naturalist. Dacă e să amintesc câțiva din dramaturgii care fac parte din prima categorie, aș spune doar Oscar Wilde, George Bernard Shaw și poate mai puțin cunoscutul Arthur Wing Pinero. Probabil că cel din urmă este văzut ca un autor mai puțin important decât primii doi, însă a avut și el rolul său în portretizarea, lipsită de o perdea foarte groasă, a moravurilor societății în care a trăit – cea victoriană.
Faptul că Pinero a fost nu doar dramaturg, ci și actor (în tinerețea sa) reiese foarte clar din modul în care și-a construit textele, cunoscând foarte bine, asemenea lui Shakespeare, mecanismele actorilor, precum și „butoanele” pe care trebuie să le apese pentru a stârni emoții în rândul spectatorilor. Printre cele mai cunoscute, apreciate și încă jucate piese ale sale, se numără The Second Mrs. Tanqueray (A doua doamnă Tanqueray), The Trelawny of the „Wells” și The Magistrate (Judecătorul de instrucție, tradus pentru montarea din România drept Secretul familiei Posket). Dramaturgul britanic a rămas, însă, extrem de apreciat pentru cel din urmă titlu, o farsă victoriană cu serioase implicații sociale, care probabil că i-a pus pe gânduri pe spectatorii de atunci. Și care, cu siguranță, m-a făcut și pe mine să revizuiesc puțin istoria acelei perioade și complicațiile provenite dintr-o prea exagerată pudibonderie ce friza prostia.
The Magistrate, epica farsă a lui Pinero, aduce în discuție legile uneori absurde ale perioadei victoriene – din care cea mai problematică și cea care pune în mișcare toate mecanismele comice ale textului este pedeapsa pentru încălcarea orei de închidere a hotelurilor. Se știe, desigur, că în acele vremuri, bărbații obișnuiau să aibă amante sau, pur și simplu, își doreau să petreacă o parte din timp departe de căminul conjugal, în compania mai plăcută a prietenilor, la un pahar de whisky și un joc de cărți. Din această cauză, cei cu posibilități materiale mai însemnate puteau alege să închirieze pe perioade lungi camere de hotel unde să își poftească amicii sau amicele pentru zile sau seri de distracție. Însă existau, totuși, limite „de bun-simț” aparent care le interziceau zăbovirea peste noapte împreună cu invitații în aceste „stabilimente”. Deja se observă aici o flagrantă contradicție în ceea ce privește moralitatea publică și ipocrizia legilor – și vă las să o descoperiți singuri. Mai apoi, exista acea cochetărie aparent inofensivă a femeilor care nu doreau să-și dezvăluie adevărata vârstă și care ducea, uneori, la adevărate catastrofe – așa cum se întâmplă și în cazul textului nostru, în care minciuna doamnei Posket față de al doilea soț, Aeneas Posket (judecător de instrucție, un stâlp al legii londoneze) atrage după sine toate evenimentele mai mult sau mai puțin amuzante ale farsei.
National Theatre Live, programul de transmisiune în direct al Teatrului Național „Laurence Olivier” din Londra, a inclus în programul său și spectacolul cu The Magistrate de Arthur Wing Pinero, regizat de Timothy Sheader, cu John Lithgow în rolul principal, cel al judecătorului Posket. Nu pot decât să îmi imaginez cu câtă vervă și cu cât umor interpreta acest rol Dem Rădulescu în urmă cu peste 30 de ani, la Bulandra. Dar pot cu ușurință să apreciez uriașul talent comic al actorului american invitat pe scena naționalului londonez. Portretizarea făcută personajului principal mi l-a readus în minte pe Lithgow cel de acum 20 și ceva de ani, din binecunoscutul sitcom „A treia planetă de la Soare”. Dar acum s-a adăugat și un rafinament pe care l-am mai observat la actor în serialul „The Crown”, unde l-a interpretat cu măiestrie pe Winston Churchill. Desigur, poate că pe alocuri, jocul scenic al lui John Lithgow este puțin șarjat, poate uneori chiar caricatural, dar vorbim totuși de o farsă, unde asemenea caracteristici nu doar că sunt bine-venite, dar sunt chiar necesare pentru mecanismul umoristic propriu acestui gen dramatic. Alături de el, am remarcat și descoperit cu bucurie o actriță britanică talentată, Nancy Carroll, cea care i-a dat viață nu foarte inocentei doamne Agatha Posket. Cu puternice tușe de isterie, dar expunând totuși o finețe tipic britanică, artista a redat foarte bine emoțiile și sentimentele contradictorii proprii situației încurcate pe care ea însăși a provocat-o din cauza candidei sale minciuni – aceea de a-și da o vârstă cu cinci ani mai mică decât cea reală. Triunghiul familial este închis de Cis Farringdon, fiul doamnei Posket din prima sa căsătorie, interpretat excelent de tânărul actor Joshua McGuire. În costumașul său de elev la Eton, „mica” progenitură a familiei Farringdon-Posket apare, prin jocul lui McGuire, ca un domn Goe la maturitate, dornic de a trăi o viață mai mult decât libertină și apărat fără să vrea de minciuna mai mult sau mai puțin nevinovată a mamei sale care l-a aruncat pe el însuși într-o falsă copilărie târzie.
Regizorul Timothy Sheader, specializat în montări de musicaluri pe scenele britanice, a introdus și în spectacolul de la National Theatre câteva numere muzicale interpretate cu măiestrie de un fermecător cor în costume de revistă chiar din perioada victoriană. Am avut chiar impresia unui cor antic care însoțește trama pe tot parcursul ei. Desigur, bucățile muzicale ale lui Richard Stilgoe și Richard Sisson se dovedesc a fi adaptate perfect la acțiunea care se desfășoară pe scenă, contribuind din plin la comicul de limbaj, de situație și de moravuri. Deși piesa lui Pinero poate părea un exemplu ieftin și facil de comedie bulevardieră, ea merge cu mult mai departe de atât, dovedindu-se un real exemplu a ceea ce înseamnă și însemna pe vremuri satira socială. Nu pot decât să îmi imaginez râsul amar al publicului de la finalul secolului al XIX-lea-începutul secolului al XX-lea, care se vedea pus față în față cu propriile secrete și minciuni care contraveneau din plin cu conservatorismul aparent la care nu doreau să renunțe, dar despre care visau să dispară de la sine.
(Surse foto: https://artscomments.wordpress.com/, www.youtube.com, https://www.bam.org/)
