Miercuri, 26 septembrie, la librăria Humanitas de la Cișmigiu a avut loc lansarea romanului Cox sau mersul timpului, scris de Christoph Ransmayr. Evenimentul a fost moderat de Denisa Comănescu, directorul general Humanitas Fiction, și i-a avut în calitate de invitați pe Thomas Kloiber, directorul Forumului Cultural Austriac, Vlad Zografi, scriitor, Ioan Stanomir, istoric, eseist și Marius Constantinescu, scriitor și jurnalist cultural.
Un roman contemporan care solicită atât mintea, cât și ochiul, cotat de critici ca fiind „o proză care știe cum să confere frumusețe și cumplitului”, se înscrie, iată, în lista celor mai recente lansări ale Editurii Humanitas Fiction. Romanul are în prim-plan ideea capturării timpului, în același timp cu cea a abandonului acestei intenții; „Pe fundalul Chinei din secolul al XVIII-lea, devastat de moartea fiicei sale de cinci ani, un faimos producător de ceasornice și constructor de automate din Londra acceptă invitația Împăratului Chinei și pleacă la drum însoțit de câțiva din ucenicii săi. Descoperă la Curtea Imperială o replică fidelă a atelierului său londonez, unde trebuie să lucreze după planurile și visurile împăratului”.
Ioan Stanomir: Сred că este important să ne bucurăm încă o dată de literatura austriacă, care a avut un loc formator pentru atâția dintre noi. În anii ’60-70, redescoperirea literaturii austriece în România postbelică a însemnat un moment de cotitură. Acest roman este un roman care pare o poveste, un basm, dar dacă te uiți cu atenție la el, este atât de complex încât nu se poate încadra în categoria basmului. Este în primul rând o poveste legată de manipularea istoriei și de construirea unei ficțiuni pe marginea sa, pornind de la elemente documentare și ajungând la extrapolări care sunt de natură ficțională. Este, în al doilea rând, o istorie despre întâlnirea dintre culturi, cultura europeană și cea chineză într-un moment în care relațiile dintre cele două spații erau mai degrabă o excepție decât o regulă; lumea chineză era mai degrabă repliată spre sine și închisă. În al treilea rând, este un roman despre putere și relațiile dintre putere și timp, pentru că unul dintre personaje este stăpânul acestui imens imperiu, dorind, în același timp să devină și stăpân al timpului.
Este o parabolă despre imposibilitatea prinderii timpului, despre imposibilitatea capturării timpului prin aceste foarte elaborate mijloace de măsurare a lui. Pentru cei care o vor citi, această carte este legată de o tradiție europeană pe care eu aș urca-o până la Voltaire, până la acele povestiri filosofice ale sale. Există în această carte nu doar o plasticitate a ideilor, ci și o plasticitate a peisajelor și a scenelor. Există o anumită cruzime care e descrisă cu o minuțiozitate cinematografică- cruzimea chineză era chiar și după standardele europene una cu totul remarcabilă. Apoi, este vorba de această extraordinară capacitate de a reinventa peisajul chinez. Cartea este una profund livrescă, care are o legătură cu istoria, de aceea este atât de interesantă – pentru că niciodată nu vorbește în termeni documentari, ci vorbește undeva într-un registru care este între registrul borgesian și cel parabolic. E o carte care reconfirmă fascinația occidentalilor în raport de spațiul oriental. Este într-adevăr o recitire vizionară, rafinată, și care preia foarte mult din această tradiție a picturii orientale.
Marius Constantinescu: Într-adevăr, nu este un basm acest roman – dacă ar fi fost un basm, oh, cat de frumos ar fi! Este, dacă vreți, un basm care crește sau care este un soi de mecanism în jurul căruia se adună nenumărate alte angrenaje, astfel încât inclusiv acest roman mie mi se pare că ajunge să semene la sfârșitul său cu unul dintre aceste utilaje fantasmagorice care, într-un fel sau altul, replică timpul. Fac o reverență traducerii acestui roman, care păstrează intactă nu doar somptuozitatea fără seamăn, cât și muzicalitatea extraordinară și foarte stranie a textului și un soi de picturalitate disipată. Privim cât de delicat și suav fumegă textul lui Ransmayr – exact ca într-o pictură din Orientul Îndepărtat, în care vedem că fiecare strat al orizontului, fiecare nor mai are de fapt o continuare și încă o umbră și tot așa. Deloc un text ușor, este un text construit pe o frază foarte lungă de multe ori, pe o punctuație puțin surprinzătoare și punerea de acord a cititorului cu această convenție a textului îl gratifică cu o impresie care la un moment dat devine organică.
Pentru mine, romanul este în primul rând un roman al abandonului, al intenției zadarnice de a controla timpul și la un moment dat, al resemnării și al abandonului acestei idei. Romanul pentru mine este o conștientizare a faptului că timpul are niște hotare care nu pot fi în niciun fel zăgăzuite și că inclusiv timpurile subiective ale fiecăruia dintre personaje au această libertate, indiferent de abilitățile mecanice de a construi instrumente care măsoară timpul sau de puterile cvasiabsolute de a stăpâni un imperiu care este atât de mare încât mimează timpul. Este o meta-Chină, una hiperbolizată până la extrem. Ceea ce mi se pare că propune Ransmayr în romanul lui este un spațiu mirific și mirobolant, pentru că până la urmă acest spațiu, aș spune eu, nu face decât să încerce să fie un pandant al bogăției timpului subiectiv al fiecăruia dintre personaje. Un mecanism infinit de descoperit – Cox sau mersul timpului.
Vlad Zografi: Mi-am pus problema unei interpretări din perspectiva fizicii a romanului lui Ransmayr. Timpul este o noțiune extrem de delicată. Sfântul Augustin spunea: „dacă nu mă gândesc la timp, știu ce este; de îndată ce mă gândesc la timp, nu mai știu ce este”. Din punctul de vedere al fizicii fundamentale, timpul nu există. În ecuațiile fizicii fundamentale, timpul nu apare ca acea variabilă t; în sensul acesta, timpul nu există. Există însă acele cantități din ecuațiile fundamentale ale fizicii din care se pot deduce caracteristici ale timpului pe care noi le percepem. Noi percepem ceva, un efect secundar al unor cantități fundamentale care apar în ecuațiile fundamentale, cât și în ecuațiile naturii. În sensul acesta, timpul nu există. Percepția mea asupra timpului este într-o incompatibilitate gravă cu încercarea mea de a obiectiva timpul, dee a privi timpul din perspectiva acelor ecuații ale fizicii. Aristotel a spus că timpul este legat de mișcare, că acolo unde există mișcare, există timp. Presupunând că nu percep nicio mișcare în exteriorul meu, dacă în interiorul meu se produce mișcarea gândurilor, timpul tot există. Corolarul că timpul nu e ceva absolut, nu e ceva independent de noi sau de mișcare sau perspectiva aceasta asupra timpului prin care subiectivitatea poate domina timpul este cea a împăratului chinez. Acesta crede că timpul există atâta vreme cât există el, așa cum, într-un fel, credem cu toții, chiar dacă nu recunoaștem. Împăratul chinez își leagă presupusa nemurire de presupusul infinit al timpului.
Newton a avut o idee interesantă, pe care nimeni nu a mai avut-o până atunci, aceea că timpul este absolut. Că există independent și indiferent de ce se întâmplă; timpul este absolut și curge uniform, introducând astfel acel t. Aceasta a fost o idee revoluționară: caracterul absolut al timpului, existența lui independent de orice altceva. Cox se leagă de un timp care curge indiferent de percepția noastră subiectivă. Poți citi acest roman ca pe dialogul dintre un timp pe care îl percepem ca fiind într-un fel produsul nostru și timpul care se scurge independent de noi, venind din Occidentul lui Cox, de la Newton. Există și o altă perspectivă asupra timpului, care împacă perspectiva lui Aristotel cu cea a lui Newton: cea a lui Einstein. Aici, existența timpului este obiectivă, dar el nu este decuplat de ceea ce se întâmplă. Timpul devine ceva care variază în funcție de context.
